Dacă Moartea unui tată – primul volum din seria de șase a lui Karl Ove Knausgaard, Lupta mea, apărut la Litera în 2015 –  m-a convins să bat palma pe loc cu restul de 3000 de pagini ale poveștii, despre al doilea volum - Un bărbat îndrăgostit - aș putea vorbi un semestru, o vară întreagă colegului cu care împart tura de noapte: e exemplar, cum se face, de la un capăt la altul.

În zilele în care l-am citit, șapte, consecutive, am întrerupt-o de nenumărate ori pe logodnica mea; orice ni se întâmpla îmi amintea de ceva ce tocmai citisem în Un bărbat îndrăgostit; în tren, la cumpărături, la masă sau acolo – e aproape jenant să spun asta în public –, în intimitatea cuplului, de fiecare dată părea că trebuie să-l invoc; să pun pauză pălăvrăgelilor noastre și să indic poziția autorului cu privire la chestiunea în cauză (de la iubirile pierdute și paternitate până la jogging sau decojitul ouălor). Ca atunci când ai impresia că mori dacă nu spui ceea ce tocmai ai auzit: în cazul de față, literatura, povestea aia mai adevărată decât viața, răbdarea unui narator pe cât de empatic, pe atât de inteligent, pe care o țineai minte din prima jumătate a adolescenței de la un Dostoievski sau, hai, poate Hesse, din verile lungi, proaste, pline de insecte, pe care n-ai mai regăsit-o decât cu alte două-trei ocazii, când ți s-a mai întâmplat ca adult să citești cărți cu adevărat mari.

CITEȘTE ȘI: Scriitori despre scriitori: Bogdan Coșa vs. Karl Ove Knausgård (I)

Recent, în timpul lansării ultimului volum din trilogia mea de debut, Ultraviolență, moderatoarea evenimentului m-a întrebat, dacă ar fi să aleg, cu ce scriitor mi-ar plăcea să mă compar. Cu ochii minții am văzut coperta ultimului său volum tradus în românește, al patrulea, și m-am auzit zicând Knausgaard fără nicio ezitare; sigur, am revenit ulterior asupra reacției – cu mențiunea că doar peste vreo 10-12 ani, fiindcă nici el n-a fost genial din prima.

Las aici unul din momentele mele preferate:

„Odată, la Stockholm, am fost la o petrecere la care venise și un boxer. Și el stătea înăuntru în bucătărie, prezența lui fizică era de asemenea redutabilă și îmi dădea o senzație distinctă, neplăcută, de inferioritate. Senzația că-i eram inferior. În mod straniu, seara aceea avea să-mi dea dreptate. Petrecerea se ținea acasă la una dintre prietenele Lindei, Cora, apartamentul ei era mic, așa că oamenii stăteau de vorbă peste tot. Din boxele de la bucătărie radia muzica. Străzile de afară se albiseră de zăpadă. Sarcina Lindei era deja avansată, ar fi putut să fie ultima petrecere pentru noi înainte să apară copilul și să schimbe totul, așa că, deși era obosită, ea voia să încerce să rămână o vreme. Am băut puțin vin și am stat de vorbă cu Thomas, fotograf și prieten de-al lui Geir; Cora îl cunoscuse prin partenera lui, Marie, care era poetă și fusese îndrumătoarea ei la colegiul de literatură și arte Biskops-Arno. Linda stătea pe un scaun tras mai departe de masă din cauza burții, râdea și era veselă, și probabil numai eu observasem interiorizarea și licărul slab care o caracterizau în ultimele luni. După o vreme s-a ridicat și a ieșit afară, i-am zâmbit, mi-am îndreptat din nou atenția către Thomas, care a spus ceva despre genele roșcaților, prezenți în număr neobișnuit de mare în seara aceea.

De undeva s-a auzit un ciocănit.

- Cora! am auzit. Cora!

Să fi fost Linda?

M-am ridicat și am ieșit în hol.

Zgomotul venea din spatele ușii de la baie.

- Tu ești, Linda? am întrebat.

- Da, a spus ea. Cred că s-a blocat ușa. Poți s-o chemi pe Cora? Trebuie să aibă un șpil.

Am intrat în bucătărie și am atins-o ușor pe umăr pe Cora, care ținea o farfurie cu mâncare într-o mână și un pahar cu vin roșu în cealaltă.

- Linda a rămas încuiată în baie.

- O, nu! a făcut ea, a lăsat paharul și farfuria și s-a grăbit afară.

S-au consultat o clipă prin ușa încuiată. Linda a încercat să urmeze instrucțiunile primite, însă nimic n-a funcționat, ușa rămânea blocată. Toți invitații cunoșteau acum situația, atmosfera devenise în același timp amuzantă și febrilă, o întreagă gașcă stătea adunată în hol și îi dădea sfaturi Lindei, în timp ce Cora, dezorientatăși neliniștită, repeta întruna că Linda este însărcinată în ultimele luni, trebuia să facem ceva imediat. Într-un sfârșit, s-a luat hotărârea să chemăm un lăcătuș. În vreme ce-l așteptam, eu stăteam în fața ușii și vorbeam cu Linda, conștient în mod neplăcut de faptul că toată lumea auzea ce spuneam și de incapacitatea mea de a acționa. Nu puteam oare să sparg ușa cu piciorul și s-o scot de acolo? Simplu și eficient?

Nu dădusem niciodată cu piciorul într-o ușă până atunci, nu știam cât de solidă e. Dacă lovitura nici n-ar clinti-o, cât de stupid aș fi părut?

Lăcătușul a sosit o jumătate de oră mai târziu. A pus o sacoșă cu unelte pe podea și a început să demonteze încuietoarea. Era mărunt, avea ochelari și un început de chelie. N-a spus nimic cercului de oameni care stăteau în jurul lui, a încercat ceva cu o sculă sau alta, fără rezultat, afurisita de ușă nu se descuia. Într-un sfârșit s-a dat bătut, i-a spus Corei că nu merge, nu putea să-i vină de hac.

- Și ce să facem atunci? a spus Cora. Femeia e însărcinată în ultima lună!

El a ridicat din umeri.

- Trebuie s-o spargeți, a spus și a început să-și adune sculele.

Cine ar fi trebuit s-o spargă?

Eu, evident, doar eram soțul Lindei, era responsabilitatea mea.

Inima îmi bubuia în piept.

Să încerc oare? Să fac un pas în spate, în văzul tuturor, și să izbesc cu toată forța?

Și dacă ușa nu se clintea? Sau dacă se dărâma și o lovea pe Linda?

Putea să se adopostească într-un colț.

Am inspirat și am expirat calm de câteva ori, dar fără folos, tremuram în continuare în sinea mea. Să atrag astfel atenția asupra mea era tot ce mi se putea întâmpla mai rău. Dacă mai exista și riscul de a da greș, dezastrul era total.

Cora s-a uitat în jur.

- Trebuie să spargem ușa, a spus ea. Cine se oferă?

Lăcătușul a dispărut pe ușa de la intrare. Dacă eu eram alesul, venise momentul să ies la înaintare.

Dar n-am fost în stare.

- Micke, a spus Cora. E boxer.

A dat să se ducă după el în camera de zi.

- Pot să-l rog eu, am spus.

Așa, cel puțin, nu ascundeam caracterul umilitor al situației, cel puțin îi spuneam în mod direct că eu, soțul Lindei, nu eram în stare să sparg ușa, dar că-l rugam pe el, boxer și uriaș, să facă asta pentru mine.

Stătea lângă fereastră cu o bere în mână și vorbea cu două fete.

- Bună, Micke! am spus.

El s-a uitat la mine.

- Linda e tot în baie. Lăcătușul n-a reușit să descuie. Crezi c-ai putea să spargi ușa?

- Bineînțeles, a spus și s-a mai uitat o clipă la mine înainte să lase deoparte sticla și să iasă în hol.

L-am urmat. Oamenii s-au dat la o parte din fața lui.

- Ești înăuntru? a întrebat-o el pe Linda.

- Da, a spus ea.

- Dă-te cât mai departe de ușă! Trebuie s-o sparg.

- În regulă, a spus Linda.

Micke a așteptat puțin, apoi a ridicat piciorul și a izbit cu el în ușă atât de tare, că broasca s-a strâmbat. Așchii au sărit în toate părțile.

Când Linda a ieșit din baie, cineva a aplaudat.

- Biata de tine! a spus Cora. Îmi cer mii de scuze. Să te pun tocmai pe tine în situația asta, și pe urmă…

Micke s-a întors și s-a îndepărtat.

- Cum ești? am întrebat-o.

- Bine, a spus Linda. Dar cred că ar trebui să plecăm acasă.

- Bineînțeles.

În bucătărie, muzica fusese oprită, căci două femei de vreo treizeci de ani trebuiau să-și citească poeziile dezinhibate. I-am întins Lindei haina, mi-am pus-o pe a mea și i-am salutat pe Cora și Thomas. Ardeam de rușine, dar aveam o ultimă datorie de îndeplinit, trebuia să-i mulțumesc lui Micke pentru ceea ce făcuse. Mi-am croit drum printre ascultătorii de poezie și m-am oprit în fața lui, lângă fereastră.

- Îți mulțumesc, am spus. Ai salvat-o pe Linda.

- A! a spus el ridicând din umerii enormi. A fost o nimica toată.”

(Karl Ove Knausgaard, Lupta mea. Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit, Editura Litera, 2016; traducere de Simina Răchițeanu)