Autor: Sylvia Plath
Rating:
(ediţia în limba engleză)

Fragilitatea şi tragismul vieţii Sylviei Plath, pe lîngă circumstanţe cultural-istorice, precum mişcarea feministă, au făcut din romanul The Bell Jar o carte-simbol. Prin urmare, un monument intangibil, iar ca orice monument, supra-apreciată. O carte cu valoare adăugată.

Întîi, biografia autoarei îi adaugă în valoare (după formula clasică: destinul tragic): episodul sinucigaş de la 20 de ani, tratamentul căderilor nervoase cu electroşocuri, o modă a anilor "™50, atmosfera irespirabilă a ipocriziei, despotismul cu mănuşi al relaţiilor dintre femei şi bărbaţi - sunt toate descrise în roman. Tentativa disperată a Sylviei Plath de a avea o familie perfectă (din nou, formula: un cămin fericit), limitarea perspectivelor pentru o minte sclipitoare ca a ei doar pentru faptul că s-a născut cu cîteva decenii prea devreme, fragilitatea structurală explică fără îndoială tonul romanului The Bell Jar.

Apoi, aprecierea e alimentată de neputinţa şi de jena pe care o avem aproape toţi în faţa tulburărilor nervoase, un teritoriu cunoscut pentru puţini, incomplet, diferit, întunecat. Simţim că se cade să ne purtăm cu delicateţe şi compasiune, să înţelegem chiar dacă nu înţelegem. Fiindcă întrebarea rămîne, împotriva tuturor teoriilor: Cum este posibil ca mintea/sufletul să se deregleze?

Căderea nervoasă a lui Esther Greenwood, felul în care îşi descrie senzaţia de inutilitate şi indiferenţă, coborîrea ei tot mai mult în sine, încercările de sinucidere sunt experienţe care pot ajunge direct la sensibilitatea cititorului. Stilul în care sunt ele scrise mi se pare însă palid şi superficial. Efectele sunt la fel de rele precum cele pe care le-ar avea un stil bombastic, catastrofic: desensibilizare, plictiseală, nerăbdare. În încercarea de a atrage atenţia asupra unei drame, care e, de fapt, drama propriului conflict intern, Sylvia Plath nu face decît să dramatizeze istoria unei fete răsfăţate.

Recunosc însă că lectura m-a provocat cu aceeaşi întrebare valabilă de secole: citim o carte în contextul în care a fost ea scrisă (perspectiva istorică) sau o citim din perspectiva prezentului? Argumente valabile există pentru fiecare dintre interpretări. O perspectivă istorică ne aduce mai aproape de înţelegerea a ceea ce a scris autorul, influenţat de factori structurali, dar şi de circumstanţe. Cealaltă abordare renunţă la factori atenuanţi, accentuînd felul în care se raportează textul în sine (dar există text în sine?) la prezent, ce mai spune el azi, cît este de actual.

Dacă aplicăm un şablon istoric asupra romanului The Bell Jar, apar explicaţii care justifică tonul narativ, întîmplările, sentimentele transcrise: o cădere nervoasă din cauza unor motive neconvingătoare acum are sens pentru anii 1950, date fiind presiunea asupra tinerelor fete de a-şi găsi un soţ, setarea lor pentu căsătorie, atitudinea ipocrită a femeilor mai experimentate, tendinţa de control din partea bărbaţilor. Pentru cineva cu ambiţii intelectuale, conştientizarea unei atmosfere atît de constrîngătoare înseamnă, de cele mai multe ori, colaps. Astfel, The Bell Jar este o carte despre maturizare, mai corect spus, despre o pseudomaturizare, pentru că, după electroterapie (patched, retreaded and approved for the road), Esther este imatură emoţional, fragilă. Poate că The Bell Jar ne spune cum devenim adulţi înainte de a fi pregătiţi pentru asta.

Din perspectiva prezentului însă, istoria lui Esther nu are atîta profunzime şi semnificaţie. Problemele ei existenţiale par ridicole cititorului de azi, depresia apare ca fiind fără noimă (de prea mult bine), pare că personajul caută cu încăpăţînare experienţe la limită, răceala cu care inventariază metodele prin care s-ar putea sinucide este neconvingătoare. Superficialitatea nedumereşte, Esther este mai mult o depresivă glamorous.

Tocmai pentru că intuiesc gravitatea depresiei, precum şi cît este de răspîndită, şi că nu vine niciodată singură, nu mi s-a părut convingătoare cartea Sylviei Plath, care probabil stîrneşte compasiune, identificare cu personajul, o slabă empatie. Fără susţinerea destinului tragic şi a gravităţii subiectului, cartea nu rezistă. Ori, mi se pare nedrept, prin comparaţie, ca altele, precum Urme de paşi sub apă, mai puternice în aceeaşi zonă a depresiei şi tentativelor de sinucidere, să fie ignorate sau uitate.

Scrisă de Mihaela Butnaru