Scris de bookblog.ro • 11 March 2026 • in categoria Thriller
Îmi plac thrillere care reușesc să mă convingă prin două lucruri (și nu e necesar ca o carte să le aibă pe ambele): ritmul alert și construcția inteligentă. Desene ciudate, în schimb, le-a avut pe amândouă. Semnat de enigmaticul autor japonez Uketsu, romanul este fără îndoială de o construcție literară extrem de ingenioasă - aproape „jucăușă”, aș spune -, dar, în același timp, este animat de o subtilă și persistentă neliniște, care se insinuează în mintea ta asemenea unei umbre. O umbră care te bântuie pe întreg parcursul lecturii, pentru că știi că oricând din ea va ieși la iveală ceva de-a dreptul șocant. Ceea ce, bineînțeles, se și întâmplă, în cele din urmă.
Îmi place enorm genul thriller și sunt obișnuit cu mai toate rețetele. Cunosc cam toate mecanismele genului și reușesc, de multe ori, să-mi dau seama foarte rapid încotro se îndreaptă lucrurile. De altfel, cam pe asta mizează thriller-ul: pe misterul plantat încă de la început și, ulterior, pe rezolvarea acestuia, cu finalul care deseori își propune a fi unul „wow”. Cu toate că sunt conștient de aceste lucruri, așadar rareori mai găsesc thrillere care să-mi placă, experiența acestei lecturi a fost de-a dreptul revigorantă.
Structura cărții este, poate, cel mai fascinant element, sau cel puțin elementul care potențează la maximum misterul. În locul narațiunii lineare sau investigației clasice, Uketsu ne propune un mozaic de episoade aparent disparate, fără legătură între ele. N-avem clasicul & veșnicul detectiv care să conducă vreo anchetă, n-avem nici un protagonist cu valențe eroice care să dea stabilitatea aceea narativă tipică demersului unei anchete. În schimb, cititorul este abandonat într-un labirint de situații, personaje și... desene ciudate.
Inițial, capitolele par complet independente: o moarte suspectă, un desen misterios publicat pe un blog, o schiță realizată de un copil care pare să ascundă un secret tulburător. Fiecare capitol funcționează drept o mică povestire în sine. Însă, treptat, începi să-ți dai seama că este vorba despre piesele unui imens puzzle, piese care încet dar sigur se apropie unele de altele, până se vor fi unit în „dezvăluirea” pe care orice iubitor de thrillere o așteaptă cu sufletul la gură. Și care speră că nu va fi una banală, nici una prea răsuflată, nici una prea exagerată încât s-o dea în penibil. În cazul de față, partea de final a fost perfectă.
Ideea asta cu desenele și capitolele care aparent nu se leagă între ele, dar de fapt ajung să aibă o relevanță neașteptată, transformă lectura într-un incitant exercițiu intelectual. Participi activ la rezolvarea misterului. În permanență dai curs ipotezelor, încerci să anticipezi legăturile dintre episoade, să ghicești unde se ascunde cheia întregului mecanism, să înțelegi desenele. Iar satisfacția momentelor (foarte puține, în cazul meu) în care reușești să intuiești anumite lucruri este copleșitoare. Fiecare episod gravitează în jurul unei imagini - de obicei una schițată - care conține, însă, indicii esențiale. Mi s-a părut foarte inteligent modul în care într-un desen banal în aparență, autorul a reușit să planteze atât de multe informații care practic duc la rezolvarea unei situații departe de a fi banale.
Atmosfera este, fără doar și poate, macabră pe alocuri: copii care desenează lucruri stranii, crime sugerate prin detalii vizuale, indicii ascunse în imagini aparent inocente. Dar nu cred că frica propriu-zisă a fost scopul autorului, ci, mai degrabă, neliniștea care provine din subtilitatea deducțiilor și senzația că adevărul ERA în fața ta, dar NU ai reușit să îl vezi. Mi-a plăcut modul în care autorul a combinat tradiția romanului polițist cu formele narative moderne.
Pe de o parte, structura amintește de misterele din epoca de aur a genului - cele în care toate indiciile erau puse la dispoziția cititorului, iar soluția putea fi dedusă prin raționament logic.
Pe de altă parte, romanul are o componentă vizuală pronunțată, influențată probabil de experiența din online a autorului. Desenele, diagramele și schemele incluse în carte transformă lectura într-o experiență aproape interactivă, la granița dintre literatură, manga și test dintr-ăla de logică.
Rezultatul este un hibrid literar neobișnuit, dar extrem de reușit. Oricum, oricât de ingenioase ar fi mecanismele din spatele unui thriller, totul depinde, în ultimă instanță, de „marea revelație finală”. Iar aici Uketsu își dovedește adevărata măiestrie scriitoricească. Pe măsură ce aduni informații din episoadele cărții, conexiunile încep să devină din ce în ce mai evidente, dar niciodată complet transparente. Când, în sfârșit piesele se aliniază, cititorul are acea satisfacție a misterului bine construit și livrat exact cum trebuie: senzația că soluția era acolo, în fața ta, încă de la început, dar ascunsă într-un mod extrem, extrem de ingenios.
Pentru cineva obișnuit cu thrillerele, cu toate trucurile și clișeele genului, aceasta a fost o performanță notabilă, care a cântărit foarte mult la sfârșit. Puține romane reușesc să mă mai surprindă într-un mod atât de autentic, iar Desene ciudate a reușit s-o facă cu brio, fără a cădea în capcana de a livra cititorului un final dintr-ăla plin de artificii.
Chiar și doar pentru inteligența structurii sale, cartea de față merită citită. Mi-a plăcut tare mult și, venind din partea unui cititor familiarizat cu genul thriller, care a citit zeci de astfel de cărți, nu cred că este puțin. Iar pentru cititorii pasionați de thrillere - mai ales pentru cei care cred că genul acesta NU mai are cu ce să-i surprindă -, cartea de față este o adevărată comoară!
Text scris de Andrei Cioată.
Copyright ©2011 Bookblog.ro