Titlu: Homeopatie în psihoterapie
Autor: Mirela Pop
Rating:
Editura: Herald
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 300
ISBN: 978-973-111-360-9

Nu e nimic neobişnuit în asocierea psihoterapiei cu homeopatia - ambele au ca material de lucru credinţele şi lucrează cu acestea pentru ca (auto)vindecarea să aibă loc. Par să fie două limbaje diferite pentru aceeaşi realitate.

Ambele terapii fac parte dintr-o abordarea holistică a sănătăţii, care integrează aspectele biologice, psihice şi cele spirituale. Dacă există un trend în cultura sănătăţii, se poate afirma că, la nivel de discurs, acesta este trendul. Înapoi în realitatea de zi cu zi, fiecare acţionează aşa cum a învăţat – medicul să vindece bolile trupului, psihoterapeutul să susţină relaţii terapeutice care facilitează vindecarea psiho-emoţională, homeopatul să aplice tratamente active la doza minimă stimulînd mecanismele proprii de apărare ale corpului; şi, desigur, pacientul sau beneficiarul să aleagă ce consideră potrivit pentru el, să caute tratamente pe Internet sau să dezbată valoarea fiecărui tip de terapie.

Pare că atunci cînd medicul este şi psihoterapeut şi homeopat, aceasta este combinaţia norocoasă, în ton cu viziunea asupra fiinţei umane ca întreg (energetic) şi cu trendul cultural de care pomeneam mai sus. Autoarea se află în situaţia ideală: medic primar în recuperare medicală şi balneofiziologie, cu competenţe atît în psihoterapiile cognitiv-comportamentale, cît şi în homeopatie. Volumul de faţă oferă o sinteză a celor din urmă, structurată pentru a include atît formarea tipică a personalităţii, cît şi posibilele derapaje în patologie, şi abordarea terapeutică a acestora. Metafora preferată a cognitiviştilor este utilizată şi în acest volum: să presupunem că mintea este software-ul acestui calculator uman...totul fiind energie şi transmitere de informaţie. Cum corectăm defectele? Cum modificăm un pattern informaţional distructiv? Ce fel de informaţie este aceea care transmite durere, simptom, boală? Componenta istorică nu este ignorată, existînd în acest volum şi o scurtă istorie a speciilor sau cel puţin una a psihologiei.

Afirmaţiile referitoare la remediile homeopatice şi asocierea acestora cu tipul de personalitate sunt, pentru cineva din exterior, obscure, având aerul unei vrăjitorii cu rădăcini în Evul Mediu. Nu este clară asocierea dintre o trăsătură de personalitate şi un anumit remediu, aşa cum nu este nici în ziua de astăzi clar statutul homeopatiei (pentru controversă, a se vedea acest articol despre raportul elveţian şi alte păreri aici şi aici). Se pare că homeopatia nu depăşeşte efectul placebo, totuşi are un oarecare prestigiu şi face parte din unele sisteme naţionale de sănătate. De altfel, nici psihoterapia nu se îndepărtează prea mult de faimosul placebo, cu singura excepţie că mulţi psihoterapeuţi îşi asumă faptul că lucrează cu credinţele clientului pentru a produce schimbarea şi nu că „remediul” ar exista per se.

Cu toate că abordarea a două terapii „complementare” celor alopate stîrneşte interesul, punerea ei în practică ridică semne de întrebare. Afirmaţii precum: „Persoanele cu păr bogat sunt destul de mîndre de podoaba lor capilară pe care le place să o expună. Cînd părul cade, el trădează astfel faptul că persoana resimte o scădere a puterii, o teamă profundă care îi dă sentimentul de impotenţă.” sau „Bolile care includ modificări fizice, anatomice, ale ţesuturilor, sunt pattern-uri emoţionale şi cogniţii defectuoase vechi.” pendulează între psihologie de simţ comun şi gîndire dezirativă. Nu sunt verificabile, dar sună plăcut.

Sună ca şi cum relaţia dintre minte şi corp, de la sine înţeleasă, permite orice tip de conexiune cauzală, oricît ar fi ea de fantezistă. Prezenţa afirmaţiilor din această categorie printre amestecul de psihanaliză, psihologie cognitiv-comportamentală şi tipologia personalităţii m-a făcut să mă întreb cui se adresează această carte. Pentru cititorul de rînd, vehiculează afirmaţii discutabile într-un jargon profesional sau, dimpotrivă, într-un stil naiv. Pentru psihoterapeuţi, informaţiile prezentate sunt fie cunoscute, fie perimate sau deja formulate în maniere mai rafinate (a se vedea abordarea actuală a psihologiei jungiene). Faţă de utilitatea informaţiei pentru medici sau terapeuţi în homeopatie nu mă pot pronunţa. Volumul de faţă, fie că este o carte de popularizare a ştiinţei, fie o meditaţie personală, are, pentru mine, un minus esenţial: lipseşte informaţia verificabilă referitoare la subiecte sensibile, cum ar fi legătura dintre tipurile de personalitate propuse, cogniţiile, bolile asociate şi tratamentele indicate. Repet faptul că homeopatia stîrneşte controverse încă, iar eficienţa ei nu a fost probată în măsura în care a fost verificată cea a terapiei cognitiv-comportamentale. Dacă ar fi să fiu subiectivă, mi se pare bizar că standardele pentru acceptarea metodelor psihoterapeutice sunt din ce în ce mai stricte, în timp ce terapiile naturiste sau homeopate sunt acceptate prin prisma tradiţiei sau a studiilor cu erori metodologice.

• Plusuri

  Discuţia dezvoltării afectelor şi ataşamentului este de citit.

• Minusuri

  Stilul nu are o consistenţă internă
  Informaţiile vehiculate sunt discutabile, dar niciodată discutate, ci afirmate şi utilizate ca fundament pentru alte idei, sugestii de evaluare sau tratament.
  Din nou, marele mister din jurul homeopatiei nu este risipit. Ce este? Ştiinţă? Artă? Magie? Referitor la terapia cognitiv-homeopatică, poate o cazuistică ar fi fost mai convingătoare şi un bun început, dat fiind că probabil pînă la ştiinţa bazată pe dovezi mai e cale lungă.

• Recomandari

  Mi-e teamă să recomand acest volum, deoarece nu se ridică la nivelul unui manual, nici nu explică clar şi convingător eficienţa terapiei cognitiv-homeopate.