Titlu: Theo din Golden
Autor: Allen Levi
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2026
Traducere: Sanda Spiridon
Numar pagini: 464
ISBN: 9786303557229

Un străin ajunge într-un oraș mic și începe să bată, metaforic vorbind, la ușile oamenilor. Nu vrea bani, nu vrea favoruri și nici nu pare să aibă vreo misiune oficială. Vrea doar să-i cunoască. Și aici, foarte de departe și cu toate diferențele de ton și epocă, Theo din Golden mi-a amintit puțin de Suflete moarte al lui Gogol: un necunoscut apare și, vizitând om după om, ne face de fapt cunoștință cu întreaga comunitate. Numai că, dacă Cicikov vine cu un scop cât se poate de dubios, Theo vine cu bunătate. Ceea ce, în literatura contemporană, uneori pare parcă și mai suspect.

Theo are 86 de ani, este portughez și ajunge în micul oraș Golden din Georgia fără să ofere prea multe explicații despre cine este sau de ce a venit. La o cafenea descoperă 92 de portrete în creion ale localnicilor, realizate de un artist din oraș, și îi vine o idee neobișnuită: să le cumpere pe rând și să le dăruiască oamenilor reprezentați în ele. De aici pornește un șir de întâlniri, iar fiecare portret deschide o altă ușă. Cunoaștem oameni singuri, oameni răniți, oameni care au pierdut ceva, oameni care par perfect obișnuiți până când cineva are răbdarea să-i asculte. Iar Theo are exact această răbdare.

Probabil acesta este și marele farmec al personajului. Theo nu intră în viețile celorlalți ca să le repare spectaculos. Îi vede. Îi ascultă, își amintește ce i-au spus, observă lucrurile mici și oferă fără să aștepte aplauze. Uneori pare aproape prea bun ca să fie adevărat și pot înțelege criticile cititorilor care îl consideră puțin idealizat. Romanul are momente foarte sentimentale și nu se teme deloc de bunătate, speranță sau de ideea că un gest frumos poate schimba ceva. Dacă sunteți alergici la asemenea lucruri, s-ar putea să vi se pară prea dulce. Eu cred însă că tocmai lipsa cinismului explică de ce atâția cititori s-au atașat de carte.

Mi-a plăcut și faptul că orașul Golden devine treptat un personaj în sine. Theo este firul care leagă poveștile, dar oamenii pe care îi întâlnește dau romanului culoare. Unii apar puțin, alții rămân mai mult, însă fiecare aduce propria istorie. Aici revine paralela cu Gogol: personajul străin este pretextul prin care autorul ne plimbă dintr-o casă în alta și ne arată o comunitate prin locuitorii ei. Doar că Levi nu caută satira unei societăți, ci acele fire nevăzute prin care niște oameni aparent fără legătură ajung să conteze unii pentru ceilalți.

Și povestea din spatele cărții este aproape la fel de potrivită cu spiritul ei. Allen Levi a fost avocat și judecător, este cântăreț și compozitor și a ajuns romancier destul de târziu. Ideea cărții i-a venit chiar într-o cafenea din Georgia unde erau expuse 92 de portrete reale, pictate de un prieten. S-a întrebat cum ar fi dacă cineva le-ar cumpăra pe rând și le-ar oferi oamenilor reprezentați în ele. A scris romanul timp de câțiva ani, în mare parte de mână, într-o cabană din pădure, și inițial nici măcar nu plănuia să-l publice. Prietenii lui au insistat. Așa a apărut, mai întâi independent, o carte care avea să devină ulterior un succes uriaș. Nu-i rău pentru un manuscris care era cât pe ce să rămână într-un sertar.

Theo din Golden nu este însă un roman al marilor răsturnări de situație. Este o carte de personaje, de conversații, de gesturi mici și de povești puse una lângă alta. Tocmai de aceea ritmul poate părea lent, iar unii cititori au criticat repetitivitatea sau nota spirituală destul de pronunțată. Dar cei care o iubesc par să reacționeze exact la lucrurile pentru care alții o critică: căldura, optimismul și convingerea aproape încăpățânată că a fi atent la alt om este, în sine, o formă de generozitate.

Poate că Theo din Golden este puțin idealistă. Poate că lumea reală nu răspunde întotdeauna atât de frumos atunci când cineva îi oferă bunătate. Dar mi-a plăcut că Allen Levi nici măcar nu încearcă să fie cinic ca să pară profund. Scrie despre artă, pierdere, prietenie, bătrânețe și despre nevoia foarte omenească de a fi văzut. Iar după toate cele 92 de portrete, rămâi cu o idee surprinzător de simplă: uneori, cel mai important lucru pe care îl putem face pentru cineva este să ne oprim suficient de mult încât să-i aflăm povestea.

Text scris de Stella Popa.