Titlu: Zori de zi
Autor: Stephenie Meyer
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Laura Frunză și Mihaela Frunză
Numar pagini: 768
ISBN: 978-606-609-362-0

Probabil că toată lumea știe câte ceva despre saga „Amurg”, un fenomen literar și cinematografic al secolului XXI (nu cred că exagerez), cu succes în special în rândul adolescenților și tinerilor. După o anumită vârstă, este mai mult apreciat de femei, fiind o poveste romantică de dragoste. Zori de zi este cel de-al patrulea volum al impresionantei serii. Este compus din trei „cărți”, toate trei relatate la persoana întâi, doar că prima și a treia din perspectiva Bellei, iar cea de-a doua din perspectiva lui Jacob. Personajele sunt deja cunoscute din primele trei volume, așa că nu le voi prezenta. Voi spune doar atât: sunt conturate la fel ca și înainte, iar în general scriitura lui Stephenie Meyer pare a nu fi suferit absolut deloc de pe urma trecerii timpului: deși publicat în 2005, primul volum al seriei, Amurg, Twilight, a fost scris în 2003, iar Zori de zi a fost finalizat la începutul lui 2008. Probabil că stilul identic se datorează și faptului că ultimul volum al seriei a fost conturat tot în 2003, dar la sugestia editorilor, între cele două au fost intercalate Lună nouă și Eclipsa.

Cumpără titlul în engleză

Dacă tot vorbim de stil, aș vrea să amintesc faptul că această serie a generat un adevărat curent printre împătimiții de discuții pe forumuri, bloguri și site-uri de socializare pe domeniu literar, iar cu privire la stilul autoarei, cea mai des întâlnită întrebare am descoperit că este: „Stilul lui Stephenie Meyer este genial, sau penibil?”. Este o întrebare deloc ușor de neglijat. Și deloc ușor de răspuns la ea. La fel ca și în cazul romanului (în trei volume) Fifty Shades of Grey de E L James, și stilul în care a fost scrisă seria „Amurg” poate fi categorisit, practic, ca fiind atât genial, cât și penibil.

De ce genial? Pentru că nu orice stil ar putea capta atât de mulți fani – seria „Amurg” a depășit recordul de clasament al cărților publicare de J. K. Rowling – fără să fie necesară ajustarea lui pe parcursul a 4 volume publicate de-a lungul a 5 ani. De ce penibil? Pentru că... așa este. Bella este penibil de rușinată atunci când, imediat după nuntă, trebuie să i se înfățișeze soțului dezbrăcată, sau îmbrăcată sumar. Alice îi pregătește în secret bagajul, sub pretextul că, dacă ar vedea ce anume îi împachetează, Bella și-ar putea da seama unde își va petrece luna de miere, iar locația trebuia să rămână secretă până când însurățeii aveau să ajungă acolo. Iar Bella, atunci când descoperă doar lenjerie intimă fină, ațâțătoare, în bagaj, face o criză de pudism. Tot penibile sunt și modalitățile prin care autoarea alege să dezvăluie anumite planuri „secrete” puse la cale parcă doar pentru a umple cât mai multe pagini și pentru a crea un roman cât mai stufos. Și apoi mai sunt și chestiile feminine. Nu că asta ar fi penibil în esență. În niciun caz. Helen Fielding ne-a dovedit că acest lucru nu este absolut de loc penibil în Jurnalul lui Bridget Jones. Dar faptul că Jacob, în a doua carte a volumului, suferă de feminisme, este oarecum dezgustător. De asemenea – pur și simplu nu pot trece cu vederea peste acest aspect – vorbim despre un roman în care eroina, deși este un oarecare pentru toți cei din jurul ei, inclusiv pentru ea însăși, devine totuși obiectul adorării dincolo de rațiune a doi dintre cei mai puternici (asta cam din toate punctele de vedere, nu doar fizic) bărbați din jurul ei. Iar ea îi stăpânește doar cu vorba. E destul să ceară și i se oferă, e destul să nu fie de acord cu ceva și totul se oprește acolo.

În consecință, avem de-a face cu un roman ( de fapt cu o întreagă serie) genial, dar abordat într-un stil penibil.

Revenind strict la volumul 4, voi lua puțin în discuție firul epic al acestuia: acțiunea este continuată de acolo de unde a fost lăsată în Eclipsa: căsătoria lui Edward cu Bella este pe punctul de a se desfășura. Din nou, parcă pentru a mai adăuga câteva pagini – de fapt capitole – la acest volum, decizia se amână încă o bucată de timp, apoi apare o altă decizie, aceea ca însurățeii să-și petreacă luna de miere înainte ca Bella să fie „transformată” (lucru care este practic scop obsesiv al primelor trei volume), apoi apare problema... sarcinii. De aici totul ia o întorsătură brutală. Începe cartea a doua, relatată, după cum spuneam, din perspectiva lui Jacob – subterfugiu care, din nou, nu face decât să mai adauge câteva capitole la volum – iar începând de acum, sarcina și copilul rezultat par să fie cu adevărat catalizatorul întregii acțiuni. Acum nu mai apar nici dorințe iraționale ale vreunuia dintre personaje de a face rău, nici intoleranța la ideea renunțării benevole la viața de om a altora, nici alte intrigi care să ajute autoarea la adăugarea de pagini și capitole – sau chiar volume – la o poveste care foarte ușor s-ar putea rezuma la cam o treime din primul volum și o treime din cel de-al patrulea. Acum, sarcina Bellei și copilul pe care îl naște creează ele singure toate conflictele de care este nevoie pentru a putea finaliza seria. Totuși, există o lipsă de entuziasm, o liniște total necaracteristică romanelor care au parte de înfruntări.

Conflictul pe care rigiditatea clanului Volturi îl stârnește, adunarea martorilor, pregătirile pentru confruntare, descoperirea talentului (sau a nontalentului, după părerea unora) pe care Bella îl posedă, confruntarea în sine și deznodământul acesteia, sunt oarecum placide. Nu au intensitatea la care te aștepți având în vedere celelalte volume. Totul pare parcă relatat la repezeală, de parcă dintr-o dată cartea devenise prea lungă și trebuia scurtată. Personal, dacă aș fi fost un factor de decizie în crearea celui de-al patrulea volum, aș fi recomandat scurtarea sau chiar eliminarea anumitor lucruri care nu au, repet, altă valoare decât lățirea cotorului cărții, și tratarea cu mai multă seriozitate, mai în profunzime, a adevăratei acțiuni a cărții. Și, ca exemplu, micul plan de evadare pe care Alice îl pune la cale pentru Renesmee și Jacob ar fi putut foarte ușor să nu existe deloc, eventual să fie tratat aparte, la fel ca și cazul „întâmplării” din Noua si scurta viata a lui Bree Tanner. O poveste din Eclipsa. Cred că nimeni nu s-ar fi supărat, iar pasionații ar fi cumpărat-o fără măcar să se întrebe ce anume tratează.

Una peste alta, Zori de zi încheie seria „Amurg”, un lucru bun, spun eu, mai ales după ce am avut plăcuta surpriză a lecturării ultimului roman al lui Stephenie Meyer, Gazda. E plăcut să afli că autoarea nu s-a pierdut complet în lumea fantastică a vampirilor și a vârcolacilor.

Evident, nu pot să închei fără să tratez – chiar dacă foarte pe scurt – ecranizarea seriei. Este prima oară în viață când pot spune: „Filmul este MAI BUN!!! decât cartea”. Asta pentru că, evident, filmul ESTE mai bun. Este mai clar, mai succint, fiind eliminate multe dintre elementele care în carte apar doar ca umplutură. Iar finalul părții a doua a ultimului film din serie, The Twilight Saga: Breaking Dawn este, categoric, o capodoperă. Spectacolul este total. Spre deosebire de carte, care – serios – m-a lăsat cu senzația de „pfiu, în sfârșit s-a terminat”.

• Plusuri

  Stephenie Meyer are un stil care fie „prinde”, fie nu. Pentru cititorii pe care i-a prins, primul plus este faptul că saga „Amurg pare să nu se mai termine. Pe lângă cele patru volume, mai există și adiția pomenită mai sus. Apoi, personajele sunt bine conturate, iar relatarea evenimentelor este plăcută, iar faptul că este făcută la persoana întâi oferă avantajul senzației pe care o are cititorul că se află în miezul acțiunii.

• Minusuri

  Stilul oarecum penibil, situațiile – destul de multe, din păcate – de umplutură, care dau senzația de tergiversare inutilă, pot îngreuna lecturarea cărții.

• Recomandari

  Evident, fanilor seriei „Amurg”. Dacă nu ați citit primele trei volume, nu încercați să începeți cu al patrulea. De asemenea, spre deosebire de celelalte cazuri de ecranizări ale unor cărți – poate mai puțin Atlasul norilor – recomand mai întâi să fie citite cărțile și abia apoi să fie vizionate filmele.