Titlu: Christine
Autor: Stephen King
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2004
Traducere: Dana Sarca
Numar pagini: 558
ISBN: 973-569-683-5

Într-un orăşel numit paradoxal Libertyville, un adolescent cade pradă unei maşini posedate.

Christine este scris pe gustul meu: naraţiune lentă (însă fără a plictisi), cam jumătate din roman nu se întâmplă mare lucru (sau cel puţin nimic horror), cu excepţia câtorva vise şi coşmaruri avute de personaje, vise care permit cititorului o scurtă privire către ceea ce o să urmeze. King construieşte atent şi cu răbdare personajele şi pregăteşte terenul pentru consumarea întâmplărilor din oraşul Libertyville.

Arnie Cunnigham este tipul de licean ignorat şi supus mereu umilinţelor datorită înfăţişării sale. Singura persoană care îl apreciază pentru inteligenţa lui este prietenul său Dennis, fotbalist în echipa liceului. Într-o zi, cei doi prieteni dau peste o maşină de vânzare – un Plymouth Fury 1958 aflat într-o stare deplorabilă. Arnie simte o atracţie ciudată faţă de maşină şi se hotărăşte să o cumpere în ciuda insistenţelor lui Dennis şi chiar dacă proprietarul – Roland Lebay – un fost veteran de război - se dovedeşte a fi de la bun început un personaj dubios (el fiind şi acela care numise maşina Christine). Fiind priceput la mecanică, Arnie decide că poate să aducă maşina într-o stare bună şi începe să-şi cheltuiască banii de colegiu pentru a cumpăra piese la maşină, lucru care declanşează primele conflicte cu părinţii săi.

De la o simplă maşină, vieţile celor doi prieteni se schimbă radical şi, totodată şi a celorlalte persoane cu care aceştia intră în contact. Volumul are aluzii mai mult sau mai puţin subtile la cultura americană (în special la cea legată de automobile) şi vorbeşte despre vise spulberate, prietenie, maturizare, relaţii de familie, înstrăinare şi regrete.

Referitor la cultura americană legată de automobile, acesta este de asemenea un element care apare foarte des în filmele de peste ocean, atât de des încât poate trece aproape neobservat: adolescenţii pot lua carnetul de conducere de la vârste mici iar momentul în care părinţii le cumpără o maşină proprie reprezintă un semn al maturizării, marcat şi de o urcare pe scara socială: băieţii pot acum să-şi conducă prietenele la întâlniri (simultan cu creşterea respectului de sine şi a nivelului hormonilor) iar fetele pot scăpa de dependenţa de maşinile prietenilor. Arnie se depărtează iniţial de părinţii lui, apoi de prietena lui şi într-un final de Dennis, pe măsură ce îşi petrece tot mai mult timp reparând maşina. Arnie şi Christine trăiesc într-un soi de simbioză bolnavă şi oarecum perversă: el se comportă diferit în preajma ei, iar pe măsura ce maşina este adusă într-o stare tot mai bună, Arnie, rătuşca cea urâtă, începe de asemenea să devină o prezenţă mai plăcută din punct de vedere fizic. Eu am interpretat înstrăinarea lui Arnie faţă de cunoştinţele sale în favoarea maşinii ca o critică acidă adusă materialismului societăţii (de atunci şi acum). Altfel, cum ai putea să renunţi la prietenii care ţi-au fost alături mereu în cele mai grele momente (şi care ţi-au salvat chiar şi viaţa) în favoarea a ceva care la urma urmei este doar un obiect, indiferent câtă muncă a fost investită în acel “ceva”?

Cum poţi să îţi dai seama dacă personajele unui roman sunt riguros create şi te-ai ataşat de ele? Destul de simplu: dacă simţi vreun regret atunci când păţesc ceva, ies din scenă sau trăieşti şi tu melancolia lor. Dacă ţi-e totuna dacă personajului principal îi cresc urechi de elefant sau este răpit de extratereştri e un semn că autorul nu a făcut o treabă prea bună în această privinţă. În acest sens, Dennis, Arnie sau chiar şi personajele negative (Buddy), deşi sunt simple, sunt deosebit de veridice şi ai putea să-l regăseşti acolo pe vecinul tău de la colţ, pe un amic din liceu sau chiar pe tine însuţi.

Un lucru care ar mai merita menţionat este că fiecare capitol începe cu versuri ale unei piese muzicale, desigur legate de maşini. Cred ca acestea au solicitat o documentare acerbă mai ales că sunt de cele mai multe ori pliate pe acţiunea capitolului.

Finalul deschis nu este o noutate din partea lui King, însă în cazul Christine are o notă melancolică, aproape dureroasă, ca un coşmar care a fost dat uitării, dar a cărui amintire stăruie în nopţile ploioase şi răzbate din trecut pentru a-şi înfige colţii în rănile încă nevindecate ale prezentului.

• Plusuri

  imaginea orăşelului de provincie, personaje, criticile aduse culturii americane

• Minusuri

  romanul e puţin cam lung pe alocuri, s-ar fi putut renunţa la unele părţi fără ca asta să afecteze evoluţia personajelor şi firului epic

• Recomandari

  fanilor horror, lectură obligatorie pentru fanii Stephen King