Titlu: Partitura suferinței
Autor: Lisa Genova
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Margareta Manole
Numar pagini: 296
ISBN: 978-606-400-544-1

Richard este unul dintre cei mai de seamă pianiști ai mapamondului și toată lumea îi este la picioare. Este celebru, bogat și talentat, femeile îi cad în brațe și nu se sfiește deloc să profite de celebritatea sa. Nevasta, Karina, l-a părăsit, și ce dacă?, acum nu trebuie să își mai ascundă infidelitatea, deci poate avea aventuri peste aventuri și nu mai există nimeni care să-l descoasă și să-i bată obrazul. Fiica celor doi i-a ținut partea mamei, dar nu contează, se mai întâmplă și din astea. Bine că el e sănătos și poate cânta în cele mai importante săli de concerte ale lumii.

Numai că soarta nemiloasă și ironică îi aduce lui Richard pe cap una dintre cele mai cumplite boli care se pot abate asupra unei ființe umane: SLA, scleroză laterală amiotrofică. Un inamic înfricoșător, care-l va lăsa paralizat în doar câteva luni și care, în marea majoritate a cazurilor, este mortală.

Și ce te faci tu, om mare, bogat, mândru și celebru, când ajungi să depinzi total de o altă persoană? Când i-ai alungat pe toți de lângă tine, crezându-te nemuritor și imposibil de doborât, când toți știu ce jigodie de om ești și nu te suportă nimeni decât dacă-l plătești să-ți stea în preajmă?

Karina, soția lui Richard, a venit cu ani în urmă în America dintr-un orășel de mineri din Polonia pentru a-și îndeplini visul: acela de a deveni pianistă de renume mondial. La școală l-a întâlnit pe Richard, s-au îndrăgostit unul de altul, s-au curtat, s-au căsătorit și din iubirea lor s-a născut o fată pe care însă n-a atras-o pianul, așa că a pornit-o pe alt drum.

Însă Karina, deși mai talentată decât Richard, lucru pe care el, în nemernicia și egoismul său, nu îl va recunoaște decât pe patul de moarte și doar în sinea sa, a ales nu pianul clasic, marea dragoste a lui Richard, ci jazzul. A ales să lase convențiile deoparte și să trăiască, să facă ceea ce-i place. Numai că în calea ei s-a așezat Richard, care a profitat fără să o întrebe și pe ea de prima oportunitate ieșită la iveală și a acceptat un post bine plătit la Boston. Dar în Boston nu sunt la fel de multe baruri de jazz ca la New York sau New Orleans, iar când a mai venit și copilul, ei bine, cine să îl crească, din moment ce Richard era mereu plecat în concerte?

Timpul a trecut, Karina și-a abandonat visul cu totul și a ales ca pentru asta să dea vina doar pe Richard. Parțial, și pe copil. Nu și pe ea. Dar remușcările te-ajung din urmă orice ai face. Iar când fostul soț, pe care îl detești din toată inima și în prezența căruia nu suporți să zăbovești mai mult de câteva clipe, se îmbolnăvește grav și are nevoie de asistență douăzeci și patru de ore pe zi, șapte zile din șapte, ei bine, atunci ce mai e de făcut? Renunți încă o dată la viața ta tihnită, chiar dacă neîmplinită și presărată cu frustrări și neajunsuri, și începi să ai grijă de el? Sau ura e mult mai puternică decât omenia?

Cu inima strânsă de groază am citit pasajele mai dure și am urmărit îngrozitoarea degradare a stării lui Richard. Ironia sorții e cu atât mai oribilă cu cât persoana atacată de nemiloasa paralizie este un om talentat, al cărui vis este curmat chiar când se afla pe culmile succesului. E o boală necruțătoare, care te lasă complet neputincios și care, până la urmă, te omoară. Dar te chinuie luni de zile înainte să te sufoce, te chinuie pe tine și îi chinuie și pe cei pedepsiți să aibă grijă de tine. Îi aduce la disperare și pe ei, în timp ce din tine alungă chiar și ultima fărâmiță de voință de-a merge mai departe.

Finalul, cutremurător, desigur, îți lasă un gust amar și te înfioară, însă îți oferă și un dram de speranță în specia umană: ne putem vindeca de răutate, egoism și nesimțire, lăsând indiferența deoparte și acceptând că am greșit, că ne pare rău și că trebuie să-i iertăm pe cei care au greșit față de noi? Putem trece chiar și peste cele mai groaznice greșeli și, iertând, să ne eliberăm și pe noi înșine? Povestea de față spune că da. Și că există speranță.

Nerecomandată, desigur, celor slabi de inimă și ușor impresionabili la durerea semenilor, pe care suferințele altcuiva îi mișcă până la lacrimi și îi face să dea cu reticență următoarea pagină.

„Are nevoie de o pastilă magică și de o mașină a timpului. Ar opri boala, apoi s-ar întoarce în timp, înainte ca SLA să-i răpească mâinile. Apoi s-ar duce și mai înapoi, la momentul în care Grace avea doi ani, când el își începuse turneele împreună cu orchestre simfonice din cele mai îndepărtate țări; sau la momentul în care Grace avea patru ani și el călătorea pentru a se ascunde de Karina și de nemulțumirea acesteia; sau când Grace avea șase ani, iar el ar fi învățat-o să-și lege șireturile și să meargă pe bicicletă, ar fi sărbătorit scorul maxim obținut la testele de dictare, i-ar fi citit povești la culcare și ar fi sărutat-o de noapte bună; sau când ea avea opt, nouă, zece ani. Pentru a-și cunoaște fata.

În schimb, iată-i aici, în cameră, ca doi străini care-și iau rămas-bun. Nu au o mașină a timpului, și nici vreun leac pentru SLA ori pentru relația lor deteriorată. Nicio cantitate de suplimente nu poate umple golul rămas în urma momentelor pierdute și niciun fel de medicamente administrate prin tubul PEG nu poate face ca relația lor să meargă bine.”