Talentele juniorilor
Scris de Ovidiu Leonte • 1 March 2013 • in categoria Carte pentru copii
Autor: Juniorii
Rating:
Editura: Art
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 168
ISBN: 978-606-8044-19-4
„... niște oameni își cam căutau de treabă, și-atunci și-au zis ei: hai să facem o carte! Mai făcuseră, e drept, și altele, dar s-au gândit că acum or să facă o carte altfel. [...] Să fie, s-au hotărât ei, o carte pentru copii. [...] Au inventat ei un soi de împerechetor de cuvinte și-au chemat copiii, puzderie de copii, să se joace cu el, să pună cuvintele-n perechi și perechile-n povești. Și să fie carte!”
Ideea din spatele cărții Ce poți face cu două cuvinte este următoarea: în urma unui concurs cu peste o mie de participanți, s-au ales 21 de texte și desenele a 10 ilustratori pentru a se edita o antologie cu creații ale micilor talente din România. Liviu Papadima scrie o prefață – din care am citat la începutul recenziei – care explică, într-un stil ce va fi deseori regăsit în textele publicate în antologie, cum a fost concepută această lucrare.
Vârsta autorilor este cuprinsă între 8 și 16 ani, dar majoritatea au 12, 13 sau 14 ani. Talentul lor este evident. Imaginația – atât a ilustratorilor cât și a micilor scriitori – nu cunoaște limite. Este surprinzător să descoperi la un copil de doar 13 ani (Horia Andrei Muraru) ideea, atât de artistic pusă pe hârtie, a unui dialog între câteva dulapuri depozitate într-un spațiu întunecat. Fiecare își povestește pățaniile din timpul în care au fost utili pentru cineva. Fiecare personaj-dulap în parte are personalitate proprie, iar întâmplările diferă radical de la personaj la personaj. Sfârșitul este absolut surprinzător.
În alte situații (spre exemplu la Ana Octavia Georoceanu) se observă influența actualelor probleme de mediu, cum ar fi cea a deșeurilor. Dulapul magic este o povestire în care un dragon mâncător de deșeuri regurgitează peste orașul numit Cetatea Poveștilor tot felul de ambalaje nereciclabile. În lupta pentru salvarea orașului apar unele elemente clasice de poveste, cum ar fi eroul curajos și dezinteresat sau călătoria inițiatică, dar și unele elemente relativ noi. Este vorba în special de personajul (aparent) negativ, care este de fapt un personaj ca oricare altul, doar că are o problemă care îl face să reacționeze negativ fără voia lui.
O combinație de elemente clasice de basm și de tendințe noi din zona fantasy se mai găsesc și în alte povestiri, cum ar fi cea a lui Matei Bumbuț, Billy Bob Gonzales (BBG) și Vaca Imaginară sau în Povestiri din frigider a Mariei Nicolae.
O abordare care m-a fascinat a fost cea educativă (!!!) a Antoniei Maria Ilieș, care în Perla și punctul povestește cum semnele de punctuație au ajuns să fie folosite într-un „continent plin numai și numai cu pitici”. Antonia a ales ca pe acest continent să nu existe semnele de punctuație. Iar rezolvarea problemei pe care o naște întrebarea Și atunci cum se exprimă coerent și cu înțeles? mi-a plăcut extraordinar de mult: „Ca să îi arate celui cu care vorbeau ce voiau să zică, aveau buzunarele pline cu tot felul de lucruri: perle, creioane, covrigi, cravate, cozi de pisică de pluș și multe altele. Când un pitic îi zicea altuia o propoziție enunțiativă, scotea din buzunar o perlă. Când întreba ceva, scotea o codiță de pisică, iar când își exprima uimirea, piticul spunea: -„Vai ce frumos” și ridica o cravată”. Introducerea semnelor de punctuație le eliberează piticilor buzunarele iar ei pot „să le umple cu ceea ce era mai important: praf magic”.
O altă poveste pe care nu o pot lăsa deoparte fără să o comentez puțin este cea a Ioanei Drogeanu, Visul din pelerină. Având în vedere că în fotografia de prezentare, Ioana îmbrățișează cu dragoste un pisoi gri (un Albastru Rusesc sau Albastru de Rusia), ceea ce povestește pare a fi chiar o experiență personală. Când însă trece granița imaginarului? Nu ai cum să-ți dai seama. Dintr-o dată te trezești că citești „o pagină din jurnalul său [a motănelului numit Rossini] din acea vară”. Și de aici, totul o ia razna. Legătura cu realitatea se menține doar prin concretețea paginilor pe care le citești, a cărții pe care o ții în mână. Pentru că povestirea rivalizează cu fantasticul din literatura scrisă de unii autori consacrați, evident păstrându-și tonul adolescentin.
Ioana Maftei, 14 ani, elevă la Liceul greco-catolic „Timotei Ciparu” din București folosește în Se repetă? un element mai rar întâlnit în proza fantastică, cel mai probabil din cauza dificultății sale de abordare: lumea din oglindă, sau lume din partea cealaltă. Portalul de trecere dintr-o lume într-alta este, în cazul de față, „un Arc albastru brodat cu stele”. Dar Arcul a fost traversat doar într-un singur sens până atunci, „de lucruri neobișnuite” care veneau prin el și pe care ea, fata care povestește, le colecta. Dar iată că fata se hotărăște să-l traverseze în sens invers. Iar lumea în care ajunge... nu este o lume magică, ci este lumea noastră. Lumea magică este, de fapt, lumea din care vine ea. Nu mă pot abține de la următoarea speculație: traversarea portalului simbolizează trecerea de la magia copilăriei la realitatea adolescenței? Cumva „lucrurile neobișnuite” care traversau Arcul erau semnale ale lumii reale prin care i se spunea că și ea, ca adolescent în devenire, va trebui să facă traversarea? Dacă da, dacă nu mă înșel, atunci probabil că aceasta este povestirea cea mai elaborată și mai inteligentă din antologie, iar Ioana Maftei are, probabil, cele mai bune perspective de a deveni un scriitor apreciat. Este foarte important că fata traversează arcul în ajunul unui concurs care seamănă bizar de tare cu concursul organizat pentru editarea antologiei de față.
Un cuvânt aș mai spune și despre ilustratori. Toți foarte talentați, m-au impresionat prin faptul că, deși ilustrează cu mare exactitate poveștile pentru care au ales să creeze, există o destul de mare libertate pe care și-o iau de a se exprima după cum le dictează lor imaginația. Astfel că dragonului îi lipsesc ochelarii, morsa dansatoare are melon și baston, iar Arcul albastru nu este tocmai albastru, deși culoarea aceasta nu lipsește din desenul care îl înfățișează. Stilurile în care desenează ilustratorii dovedesc că nu-și tratează talentul cu superficialitate. Nu mă pricep foarte mult la arta vizuală și în special la pictură, dar aș aduce în prim-plan creațiile Carlei Maria Rusu (15 ani), cele ale Iasminei Răceanu (14 ani) și cele ale Oanei Nedelcu (16 ani).
-
Plusuri
O carte revitalizantă, Ce poți face cu două cuvinte ne ajută să înțelegem că juniorii care ne înconjoară sunt talentați, au valori proprii sănătoase, fiind ei înșiși valori ale noastre, ale românilor, cu care ne putem mândri.
-
Recomandari
Cu siguranță această antologie trebuie citită atât de adulți, cât și de copii și de adolescenți. Este, pentru aceștia din urmă, un pas necesar și foarte util în crearea unei percepții sănătoase asupra literaturii de orice gen.