Titlu: Femeia care a mințit
Autor: Claire Douglas
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Sanda Spiridon
Numar pagini: 352
ISBN: 978-630-342-224-4

În Femeia care a mințit, un thriller care mi-a plăcut enorm, Claire Douglas a reușit să creeze un suspans psihologic formidabil, cu o atmosferă care te învăluie, atât de densă încât parcă o poți tăia cu cuțitul.

O carte în care granița dintre ficțiune și realitate s-a estompat cu fiecare pagină pe care am dat-o, o carte care m-a prins încetul cu încetul într-un labirint de oglinzi deformate, care m-a făcut să pun la îndoială fiecare pas al Emiliei Ward și să mă întreb în permanență cine minte, cine este vinovat și despre cine, de fapt, este această poveste...

Personajul principal al cărții, Emilia, este în aparență o femeie la locul ei - mamă a doi copii, într-un mariaj liniștit cu al doilea soț, Elliot, scriitoare de succes care își încheie seria de romane polițiste ce o are în centru pe detectiva Miranda Moody. Însă, încă de la primele capitole ale cărții, devine limpede că aparentul echilibru al vieții sale este unul fragil, iar ceea ce urmează se transformă rapid într-o spirală nebunească și amețitoare de dovezi de neîncredere, frică, dar mai ales obsesie și răzbunare.

Un detaliu important de menționat este faptul că Douglas nu se grăbește în a stabili intriga cărții, ceea ce de la bun început ar putea reprezenta un minus pentru mulți cititori de thrillere. Totuși, primele capitole au o atmosferă atât de faine încât nu contează că lipsește componenta aceea „explozivă” a acțiunii, pentru că tocmai această lentoare oferă un teren fertil pentru tensiunea ce urmează să se acumuleze ulterior. Primele incidente - mici, dar neliniștitoare - încep să mimeze scene din propriile cărți pe care le scrie, iar momentul în care realitatea imită în mod VIOLENT manuscrisul său încă nepublicat marchează începutul adevăratei „prăbușiri” a lumii Emiliei.

Din acest punct, romanul se transformă într-un delicios (e OK să spui asta când unul dintre personaje chiar suferă?!) joc de oglinzi unde cu toții devin suspecți. Soțul, fiica adolescentă, prietenele apropiate, agentul literar, chiar și editorul: cu toții pot fi potențiali „trădători”. Iar Emilia – evident, prinsă între rolul de mamă, soție, scriitoare și femeie cu un secret adânc îngropat – începe să pună la îndoială propria-i viață. Propriile alegeri. Psihologia ei este descrisă cu migală de Claire Douglas, iar fragmentele de incertitudine și vulnerabilitate și momentele de luciditate alternează într-un ritm care nu face decât să accentueze și mai mult senzația aceea de sufocare, de tensiune crescândă.

Ca în majoritatea thrillerelor, avem și perspectiva narativă multiplă. Alternanța dintre perspectiva Emiliei și fragmentele aparent provenite dintr-un manuscris necunoscut contribuie și mai mult la misterul cărții. Aceste „inserții” chiar potențează la maximum suspansul, pentru că originea lor este cel puțin bizară: uneori par extrase din cărțile anterioare ale Emiliei, alteori din cea aflată în lucru... Dar, mai ales, creează impresia că cineva... scrie despre Emilia. Că cineva are capacitatea de a-i controla viața, destinul, că Emilia este personajul din romanul altcuiva.

De fapt, această senzație de „realitate compusă”, de „carte în carte” pare a fi motorul întregii povești. Evident, am început să mă îndoiesc imediat de toți cei din jurul Emiliei, precum și de propria mea percepție asupra a ceea ce citesc. Cu fiecare capitol pe care îl citeam, cartea începea să semene tot mai mult cu o piesă în care eu însumi deveneam nu doar suspect, ci și complice.

În ceea ce privește temele abordate, Femeia care a mințit este despre încredere, despre intimitate, despre cât de fragile pot fi relațiile când sunt supuse încercărilor. Însă, în același timp, este și despre scris, despre procesul creator – puterea cuvintelor, modul în care ficțiunea ne poate modela, sau chiar distruge, și modul în care un autor riscă să se piardă pe sine atunci când dă prea multă putere personajelor sale, îndeajuns de multă putere încât acestea par să aibă o proprie voință.

Chiar mi-a plăcut mult, a fost un thriller ușor „diferit” de tot ce am citit până acum. Finalul – pentru că în thrillere acesta cântărește foarte mult pentru cititor – a fost piesa de rezistență. Nu este neapărat vorba despre o răsturnare de situație, ci mai mult despre o „realiniere” a întregii realități narative. Iar faptul că autoarea reușește această manevră fără să apeleze la clișeele obișnuite ale genului thriller – traume exagerate, amnezii convenabile sau revelații din senin – este încă o dovadă a faptului că, într-adevăr, Claire Douglas chiar este o maestră a genului și își merită toată popularitatea de care se bucură. Este adevărat că unii cititori pot simți o plictiseală undeva pe la jumătatea cărții, când ritmul pare să bată pasul pe loc, dar această „lentoare” mi s-a părut că potențează și mai mult tensiunea.

Eu v-o recomand cu foarte mare încredere, mai ales dacă sunteți fani ai genului thriller, dar cred că este o lectură foarte bună și pentru cei care vor să încerce mai multe cărți din acest gen!

Text scris de Andrei Cioată.