Titlu: Aici, doar oameni buni
Autor: Ashley Flowers
Rating:
Editura: Alice Books
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Iulia Dromereschi
Numar pagini: 360
ISBN: 78-630-6676-32-3

Aici, doar oameni buni este debutul literar al lui Ashley Flowers. În esență, s-a simțit că ar fi vorba despre un debut – o carte pe care o citești ușor, rapid, cu interes relativ constant, dar care (prea) abundă în detalii care nu fac interesul intrigii. Detalii care, în cele din urmă, vor știrbi – ca în orice alt thriller – din tensiunea cărții.

Cel puțin pentru un cititor deja obișnuit cu cărțile thriller, foarte pasionat de acest gen, cartea nu reușește să producă acel „wow” memorabil pe care, trebuie să recunoaștem, mulți fani ai genului îl căutăm în astfel de cărți. Mi-a plăcut, m-a ținut prins în poveste, dar nu m-a surprins cu adevărat. Asta ar spune, de fapt, mai multe despre experiența mea cu genul thriller, decât despre calitatea propriu-zisă a romanului lui Ashley Flowers.

Povestea o urmărește pe Margot Davies, jurnalistă, care revine în orașul natal, Wakarusa, Indiana, pentru a avea grijă de unchiul ei Luke. Unchiul Luke este singura figură paternă stabilă din viața ei, iar acum este afectat de demență. Revenirea lui Margot în Wakarusa coincide cu momentul readucerii la lumină a unei trame colective: dispariția și uciderea lui January Jacobs, prietena ei din copilărie, o crimă nerezolvată de mai bine de douăzeci de ani.

Când o altă tânără dispare, iar comunitatea începe să vibreze de suspiciuni și teorii, Margot face ceea ce știe mai bine: își propune să investigheze cazul. Spațiul temporal alternează, ca de obicei, între trecut și prezent, construind paralele între cele două cazuri și sugerând, astfel, că nimic nu ar putea rămâne cu adevărat îngropat într-un oraș mic, în care imaginea de „oameni buni” poartă doar valența aparențelor.

Simți că personajele sigur știu mai mult decât (nu) arată, iar privirile lor spun mai multe decât eventualele replici. Se simte influența zonei de true crime, fiindcă, din câte știu, Ashley Flowers chiar are un podcast despre asta. Mi-a mai plăcut și faptul că autorul reușește să „mă angajeze” în rezolvarea misterului - este ceva ce mă face să fiu mult mai atent la lectură. Cititorul este invitat constant să caute indicii, să suspecteze, să lege firele și să potrivească piesele în puzzle-ul destul de confuz privitor la tot ceea ce s-a întâmplat (atât în trecut, cât și în prezent).

Mi-a mai plăcut faptul că Margot este un personaj cu care poți empatiza și este ușor de urmărit. Este o femeie prinsă între responsabilități, care poartă un fel de culpabilitate a ceea ce s-a întâmplat, este însetată după adevăr și dreptate, sfâșiată de starea unchiului ei și, în același timp, mai are și probleme cu jobul.

Relația cu unchiul ei, Luke, dă o notă emoțională cărții. Avem multe nume, multe istorii potențiale, dar tratate destul de superficial pe alocuri. Nu prea reușești „să simți” ce simt acestea, într-un fel. Mi-ar fi plăcut, de exemplu, ca relația cu unchiul Luke să fie ceva mai profund explorată.

Ca fan al genului thriller, cu multe lecturi similare la activ, am putut simți destul de repede încotro se îndreaptă povestea. Asta pentru că, ei bine, autoarea s-a folosit de „clișee”, să le spun așa: orașul restrâns, copilul dispărut, familia cu secrete, autoritățile care au omis ceva de importanță vitală. Avem progresiv parte de revelații, dar tensiunea nu este întotdeauna suficient de bine construită, astfel încât aceste „revelații” să aibă impact maxim asupra cititorului.

Finalul, de altfel, mi s-a părut că este partea în care cartea aceasta pierde cel mai mult teren. După ce investești timp – și emoție – în investigație, confruntarea finală nu doar că se simte ca fiind una prea bruscă, ci și incompletă. Simți că parcă totul este „închis” prea devreme. Practic, îți vine să verifici dacă nu cumva cartea aceasta mai are un capitol care lipsește. Într-adevăr, ambiguitatea poate fi ceva ce potențează la maximum plăcerea unei lecturi, dar în cazul de față mi-a lăsat senzația că lucrurile nu s-au terminat, că autoarea nu și-a respectat „promisiunea” de a ne spune ce s-a întâmplat cu adevărat.

Cărții i-au lipsit curajul de a împinge suspansul la cote mai înalte și, mai ales, finalul destul de sec. În sfârșit, aș zice că Aici, doar oameni buni este un roman de debut bunicel, o lectură plăcută, dar nicidecum memorabilă.

Text scris de Andrei Cioată.