Titlu: Suveranii României. Monarhia, o soluție?
Autor: Lucian Boia
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 112
ISBN: 978-973-50-4604-0

O carte inspirată, cred, mai degrabă de dilema în fața căreia au fost puși românii în campania electorală prezidențială din 2014 – să aleagă între un om care deja conducea România de doi ani ca prim ministru, fără însă a veni cu soluții reale și fezabile pentru redresarea țării, și un român de origine germană, ai cărui părinți trăiesc în Germania, care vorbește mai greu românește, dar care promite marea cu sarea și care, se pare, și-a demonstrat deja capacitățile de lider ca primar al Sibiului – decât de acel „reviriment neașteptat și, totodată, perfect explicabil, al popularității familiei regale în rândul românilor” (Coperta 4 a cărții), pe care editorul îl amintește. Aproape întreg anul 2014 a fost marcat de controverse legate de acest subiect. Acum, după ce Klaus Iohannis a ieșit învingător, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i facă o vizită oficială Majestății Sale, Regele Mihai I. Acest lucru conferă o valoare și mai mare volumului, pe care în mod inspirat l-a publicat Lucian Boia în luna Octombrie a anului trecut.

Structura micului volum, care se dorește a fi, pe lângă o istorie a familiei regale a României, și o prezentare a rațiunii de continuitate a acesteia, în condițiile în care Regele Mihai a abdicat la 30 Decembrie 1947. Evident, pentru că titlul volumului este Suveranii României. Monarhia, o soluție?, în două capitolașe finale autorul prezintă și motivele pentru care românii încearcă să se îndrepte spre monarhie ca soluție la criza profundă a neamului, care se prelungește de aproape 70 de ani, dar și motivele pentru care aceasta ar fi o soluție pur teoretică, a cărei eficiență s-ar putea să nu se dovedească. De fapt, soluția pare a fi, pur și simplu, tardivă.

Lucian Boia, un istoric care, în operele sale, își arată mai mult capacitatea analitică decât cea descriptivă, suferă profund de o luciditate pe care noi, românii, ne-am obișnuit să ne-o refuzăm. În România adevărul este întotdeauna negat, ascuns sau ambalat în eufemisme pline de grandoare. Totuși, autorul volumului de față nu face corp comun cu toți ceilalți români – adică nu suferă de efectul de turmă – și spune lucrurilor pe nume, atunci când amintește o frază pe care Petru Groza i-a spus-o ultimului rege al României: „Țara a fost învățată să vă iubească. De-acum o s-o învățăm să ne iubească pe noi.” Cinic cum era, tovarășul de drum al comuniștilor nu părea să aibă prea mult respect pentru capacitatea de judecată a maselor. În esență însă, spunea un lucru adevărat”. Astfel de fraze se găsesc în multe dintre operele istoricului.

Una dintre principalele teme ale volumului este „performanța” pe care comuniștii au reușit-o în decursul celor peste 4 decenii în care au deținut puterea, anume aceea de a șterge din memoria colectivă monarhismul. Pentru că, da, desigur, a fost o performanță, în condițiile în care „în preajma instaurării – prin presiune externă – a regimului comunist, majoritatea românilor considerau monarhia drept forma firească de organizare a țării”. Pentru a explica acest fenomen, autorul amintește cultul personalității, care l-a transformat pe Ceaușescu în cel mai iubit fiu al poporului, dar și strategia dublă denigrare-uitare pe care regimul a pus-o în practică cu un succes remarcabil.

Puterea analitică a lui Lucian Boia se poate observa în multe din aspectele tratate în carte. Spre exemplu, atunci când face referire la stilul domniilor celor 4 regi (plus Regența), aduce în discuție profundele diferențe dintre personalitățile lor, care erau „în asemenea măsură, încât s-ar putea spune că în România n-a existat doar un regim monarhic, ci s-au succedat mai multe, întruchipate pe rând de Carol I, de Ferdinand, de Regență, de Carol II și de Mihai I”. Apoi mai este și evoluția românismului acestor suverani și a consoartelor lor. Dacă primul rege al României, Carol I, a fost un german get-beget, care vorbea o română stricată, cu un accent înfiorător, Carol II „e ortodox, firește, și impregnat de cultură românească și de tradiție istorică românească. Jurnalul și-l ține exclusiv în română.”

Unul dintre efectele cele mai reziliente ale strategiei duble a comuniștilor este viziunea asupra lui Carol II, care este văzut chiar și acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, ca cel mai malefic rege al României. Interesantă este însă părerea lui Lucian Boia care menționează că, în pofida faptului că monarhul a abdicat în favoarea fiului său, Mihai I, a fost mult mai activ în relațiile politice din exil în perioada comunistă – până în 1966, când a decedat – decât fiul său. Acest aspect este suficient de important încât să poată șterge cu buretele orice pagube ar fi adus imaginii României prin comportamentul său imoral (singurul care, de altfel, supraviețuiește în memoria maselor ca justificare pentru denigrarea sa), deși această atitudine activă a reprezentat de fapt o parte a strategiei regelui Carol II de a reveni în prim-plan. Evident, încercarea a eșuat deoarece „cea mai mare parte a exilului românesc l-a recunoscut ca rege pe Mihai, abdicarea impusă [în 1947] fiind socotită un act fără valoare.”

În lumina acestei teorii, regele Mihai I al României este suveranul cu una dintre cele mai lungi domnii din istoria Europei: 78 de ani (a domnit între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și prezent). În volumul Suveranii României. Monarhia, o soluție?, Lucian Boia face și scurte prezentări ale reginelor României, regine care au avut un rol deosebit în popularitatea familiei regale.

Deși concluzia volumului este că monarhia este oarecum depășită ca formă de organizare statală, eu consider că aceasta este o părere personală a autorului, pe care de altfel chiar el o contrazice în câteva locuri (spre exemplu, când analizează evoluția monarhiilor actuale ale Europei, care sunt perfect funcționale în contextul politicii moderne). Cred că volumul are o valoare foarte mare, dar nu ca o concluzie gata servită, bazată pe analize mature, ci tocmai ca analiză matură care invită la tragerea unei concluzii. Fiecare cititor ar trebui să-și creeze propria părere legată de oportunitatea întoarcerii României la monarhie, iar dacă și-o va face pe baza acestui volum, probabil că nu va fi o opinie greșită.

• Plusuri

  Suveranii României. Monarhia, o soluție? este o carte oportună apărută într-un moment foarte important în istoria României. Analizează, practic, aspectele pozitive și negative ale alegerii unei soluții de guvernare străine. Dar este folositoare și acum, în special considerând afinitățile președintelui României cu familia regală.

• Minusuri

  Subiectele tratate sunt atât de sensibile încât simpla prezentare a lor fără o dezvoltare sănătoasă ar putea, până la urmă, să facă mai mult rău decât bine.

• Recomandari

  Volumul de față este scris pentru cei care iau în considerare monarhia ca soluție la criza perpetuă cu care se confruntă România, dar nu sunt siguri dacă această soluție este sau nu fiabilă. Și li se mai adresează și celor care sunt siguri că nu ar fi o soluție fiabilă. Dar și celor care o consideră ca atare. De fapt, dacă ești român și te interesează soarta țării tale, ar trebui să citești Suveranii României. Monarhia, o soluţie?