Titlu: Nuanțe de cenușiu
Autor: Jasper Fforde
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 480
ISBN: 978-973-675-903-1

„Oh, Constance Oxblood, al inimii mele năvod,
Tu dai vieţii mele rod, şi-am să-ţi dovedesc
Că nu sunt un comod...
plod? glod...
pod”

Cumpără titlul în engleză

Nuanţe de cenuşiu: Călătoria spre Înaltul Şofran este primul volum (şi singurul apărut până acum) al unei serii distopice cu titlu destul de nefericit ales de Jasper Fforde - cu vreun an înainte de apariţia seriei 50 de nuanţe de gri a lui E. L. James. Cele două lumi ficţionale nu se intersectează dincolo de sintagma „shades of grey”, iar ăsta mi se pare un lucru bun pentru fanii ambilor scriitori.

Fforde este în primul rând un autor comic, care nu se poate abţine de la trimiteri intertextuale, iar din acest punct de vedere Călătoria spre Înaltul Şofran „s-a lăsat mult mai greu aşternut pe hârtie decât mi-am imaginat”. Asta nu înseamnă că distopia şi comicul s-ar dovedi incompatibile, ci doar că intertextualitatea în cazul unui roman distopic se dovedeşte adesea problematică.

În Cromatocraţia plasată la câteva secole în viitor, poziţia socială este dictată de nuanţa dominantă pe care o percep ochii fiecăruia. În urma unui eveniment istoric cunoscut drept „Ceva Ce S-a Întâmplat”, fiecare om percepe în mod natural o singură culoare, iar gradul de saturaţie al acesteia este testat la vârsta de douăzeci de ani, printr-un rit de trecere al cărui rezultat poate fi prevăzut genetic în majoritatea cazurilor. Cei ce nu disting nicio culoare, Cenuşii, reprezintă clasa cea mai dezavantajată, care îi serveşte pe celelalte până la epuizare.

Medicina s-a transformat în arta expunerii pacienţilor la nuanţele adecvate diverselor afecţiuni, iar evadarea din realitate se obţine printr-o anumită nuanţă de verde, care acţionează precum un drog. Singura boală incurabilă, Putregaiul, îi dă dreptul celui afectat de a-şi sfârşi viaţa sub influenţa verdelui care ia minţile. Teama de întuneric este generalizată, la fel şi puritanismul; cu excepţia unor membri ai clasei conducătoare, oamenii sunt „feriţi” de maturizare.

În urma unei serii de Retroziuni, cunoaşterea accesibilă societăţii a fost redusă la strictul necesar supravieţuirii. Cei ce nu au „evoluat” în ton cu societatea, Apocrifii, deţin cunoştinţe istorice şi ştiinţifice interzise, pe care ceilalţi le pot obţine doar prefăcându-se că vorbesc cu prieteni imaginari sau cu năluci ale oamenilor care au existat cândva. Într-una dintre cele mai bizare scene ale poveştii, oameni din diverse caste află de la un Apocrif că Pământul gravitează în jurul Soarelui, informaţie considerată absurdă de majoritatea celor prezenţi.

Societatea se ghidează după Regulile lui Munsell (în realitate, artist şi inventator al unuia dintre primele sisteme de culori). Uneori, se descoperă că interpretarea eronată a originalului a dus la greşeli perpetuate de-a lungul mai multor generaţii; în astfel de cazuri, se acceptă Variabile. Edward Russell, protagonistul romanului, are o înclinaţie nesănătoasă înspre introducerea unor astfel de modificări ale regulilor: „Am început cu tatăl meu, care nu voia să vadă Ultimul Iepure, şi am sfârşit în îmbrăţişarea unei plante carnivore. Ca să fiu sincer, aveam alte planuri. [...] în loc să mă hrănesc cu năzuinţele măririi Cromatice, am făcut o baie în sucul digestiv al unui arbore yateveo. Cumplit de supărătoare toată treaba asta!”.

• Plusuri

  Chiar dacă se anunţă a fi primul volum dintr-o serie de cel puţin trei, cartea nu se termină, enervant, în mijlocul evenimentelor – câteva chestiuni rămân nerezolvate, dar te poţi culca împăcat terminând-o. Nararea la persoana I, din perspectiva lui Edward, susţine atât ritmul, cât şi comicul volumului.

• Recomandari

  Cei cărora le-a rămas drag Vrăjitorul din Oz al lui Frank L. Baum se vor bucura de trimiterile repetate la lumea acestuia. Ca distopie, romanul aminteşte de 1984 (George Orwell), Brava lume nouă (Aldous Huxley), Povestirea cameristei (Margaret Atwood), Cartea lui Dave (Will Self).