Titlu: Pâlpâiri
Autor: Dan Lungu
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 264
ISBN: 978-973-46-7615-6

„Din om în om, a aflat că părintele e pe toloacă. Dimineața avusese o mică slujbă de sfințire a sălii de biliard, nou-deschisă în incinta bufetului din localitate. Preasfinția sa nu putea lipsi de la eveniment, cu atât mai mult cu cât lucrarea este realizată pe fonduri europene, într-un proiect dedicat învățării și specializării tinerilor din mediul rural. De acolo, s-a deplasat la doamna Didina Covrig, pe care o mai împărtășește din când în când. Într-adevăr, cetățeanul Vasilică Cernavodeanu, șofer pe ambulanță, l-a găsit pe sfinția sa pe imaș. Acolo erau adunați mai mulți fii ai satului, veniți din cele patru zări ale lumii, dar mai ales din Italia și Spania. Îl așteptau încă de la prânz, alături de mașinile lor proaspăt spălate și frumoase, cumpărate la mâna a doua, dar în stare foarte bună, fiindcă occidentalii au șosele faine și au mare grijă de mașina lor. Preotul oficia o slujbă de sfințire a autoturismelor fiilor satului, astfel că în jur de optsprezece capote stăteau săltate, ca stropii de aghiasmă să ajungă până la motor, fiindcă acolo poate apărea defecțiunea cea mai gravă. Părintele stropea din belșug, ridicând mâna cât de sus, ca harul să se împrăștie peste tot. Fiii îi pupau pe rând cucernic mâna. În coada mașinilor era și un fiu cu o bicicletă de curse, voia și el binecuvântare fiindcă își dorea din toată inima să câștige un concurs regional de ciclism în nordul Italiei. Părintele a sfințit-o și pe ea, cu aceeași mărinimie cu care episcopul a sfințit rachetele rusești S-400.”

Pare un episod desprins din Kafka, dacă acesta ar fi scris și despre satul românesc de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și cu condiția ca atunci să fi existat mașini aduse din Italia și Spania și biciclete semicursiere. Numai că astfel de situații absurde se întâlnesc și la douăzeci de ani distanță de la începerea unui nou secol și-a unui nou mileniu. Noi tot atunci am rămas. Și nu Kafka scrie despre sfințirea motoarelor mașinilor luate la mâna a doua de la occidentali care au mai multă grijă de ele, ci Dan Lungu, în 2018. Știu că nu exagerează cu nimic, pentru că și mie mi-a stropit preotul mașina, când au făcut socrii mei o sfeștanie. Dar tot s-a stricat motorul. Însă asta e o altă poveste.

Ce vreau să zic este de fapt că între așteptările unui om venit de la oraș și care a trăit numai și numai la oraș, cum este personajul principal al romanului de față, Sebastian Aanei, și ce se întâmplă într-un sat românesc izolat aproape complet de civilizație, rupt parcă de realitatea în care există inteligențe artificiale și oamenii sunt aproape gata să pășească pe Marte, se cască o prăpastie uriașă, un hău fără fund, inimaginabil de adânc și de lat, peste care nu s-ar putea clădi nicio punte suficient de lungă ca să reziste. Dar nici cu Sebastian Aanei, aflat acum în concediu de recuperare sau de explorare a identității, nu mi-e rușine, căci parcă se miră și de faptul că lumea întinde rufe la uscat în mijlocul curții sau face colivă la înmormântări și i se pare chiar ciudat că laptele care ajunge în supermarketuri s-a aflat cândva în ugerul vacilor și oilor, care au fost mulse cu mâna de ciobani.

Acesta a fost un lucru care nu mi-a dat pace de-a lungul poveștii: pe ce lume o fi trăit acest Sebastian, om cu o cultură vastă și cu o bogăție a limbajului de-a dreptul incredibilă? Într-o lume virtuală, în care tot ce-a avut nevoie s-a aflat la o apăsare de buton pe tastatura calculatorului? Parcă prea se miră de toți și de toate. Dar poate că e de înțeles, dintr-un anumit punct de vedere. Sau e de înțeles să se mire americanul venit să aducă niște calculatoare la primăria care până atunci făcuse totul doar pe hârtie, când vede copii umblând în picioarele goale. Să se mire că mai sunt copii care nu au cu ce se încălța (neștiind ce plăcut e să simți vara praful gros de pe drum cu tălpile goale, când n-ai asfalt pe stradă). Dar pe Sebastian nu l-am înțeles, că doar urmărim cu toții știrile la televizor și vedem condițiile din satele românești.

Cu toate astea, Sebastian are totuși momente când se transformă în cel mai fin observator al situației ce domnește pretutindeni în țară: că oamenii își văd de ale lor și se simt neatinși de gogomăniile celor care-i conduc de la centru, preferând să-și strângă grânele și să-și hrănească animalele care și ele îi hrănesc la rândul lor și nu-i deranjează că n-au apă curentă, canalizare sau drumuri practicabile, căci nu știu cum e să le aibă. Aici intervine iar prăpastia de care vorbeam mai devreme și pe care o observ și eu zi de zi, deși locuiesc într-o localitate destul de modernă, nu departe de București: cine a umblat și prin alte părți, a făcut cunoștință și cu altfel de oameni și a văzut cum se trăiește într-o țară normală, în care nu toți se gândesc numai la furat și la păcălit lumea, știe că nu trăim într-o țară normală. Cine nu, zice că e bine aici și nu pricepe de ce vrea lumea să plece pe alte meleaguri, când cei care ne conduc zic că economia susținută de ei duduie și noi avem tot ce ne trebuie? Da, oameni buni, aici trăim, printre ei. Și nu sunt doar la sat, sunt și la oraș. Chiar și profesori universitari se declară mulțumiți de situația actuală. Așa că n-avem de ce ne mira, nici noi, cei cu capul pe umeri, nici Sebastian Aanei, personajul lui Dan Lungu din romanul de față, că partidul care a câștigat alegerile e posibil să le mai câștige o dată.

„― Bună întrebare, dar e foarte important să înțelegeți situația. Mă puteți ajuta mai mult decât vă puteți închipui. În anii ăștia, comuna a început să se miște. Am adus apă în toate casele, am asfaltat, am fost atent la retrocedări... Astea-s câteva. Toate cu multe supărări. Am deranjat. Banii s-au cheltuit cum trebuie. Corect. Asta nu e bine, produci supărări... Acum Polovăț vrea să se întoarcă. Nu sunt omul pe care și l-ar fi dorit. Problema nu e că se întoarce Polovăț, ci faptul că vine un întreg sistem cu el. Mafia foștilor politruci și securiști, cu nepoții, cu cumătrii și finii lor; mă rog, generația a doua. Sunt sigur că înţelegeţi. Din punctul lor de vedere, eu am fost o eroare. Au pariat greșit. Le-am încurcat socotelile, dar se vor întoarce și vor scoate însutit ce au pierdut. Tot din buzunarele sărmanilor oameni, care habar nu au ce li se întâmplă.”

Cam despre asta e vorba. Despre așteptări false și dezamăgiri. Omul se retrage într-un sătuc ca să-și realizeze marele proiect, crezând că satul a rămas încremenit în timp pe vremea când despre el scria Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu sau Marin Preda (în „Moromeții”, dar doar volumul I) și că nu va fi deranjat de nimeni în tot acest timp, dar se trezește implicat, fără voia lui și printr-un ciudat renghi al sorții (îl cheamă la fel ca pe fostul primar, poreclit Polovăț de săteni, singura diferență dintre ei e o singură inițială), într-o luptă pentru putere demnă de „House of Cards”, păstrând, desigur, proporțiile.

Concluzia: oriunde te-ai afla în țara asta, lumea e aproape la fel. Hrăpăreață, dornică să primească, nu să și dea, gata să înșface ciolanul, dacă nu trebuie să se spetească pentru a-l obține, iar vechile metehne sunt mai actuale ca oricând. Mai sunt și oameni vrednici de respect, cum e cel care-l imploră pe Sebastian Aanei să participe la alegeri, dar sunt tare puțini. Eu știu că nu sunt chiar puțini, dar din rândurile romanului de față parcă răzbate altceva. Sumbră, amară, cu o extraordinară bogăție lingvistică și atenție la detalii, povestea ba te face să râzi în gura mare, ba cu amărăciune, cert este că reprezintă un peisaj aparte în rândul lecturilor cu care mă delectez eu în mod obișnuit. Dar nu va fi ultima de acest gen.