Despre puterea de vindecare a dragostei scrie irlandeza Sally Rooney în acest relativ scurt roman care a avut parte de o primire entuziastă atât din partea publicului, cât și a criticilor (a câștigat premiul Costa în 2019 și a mai fost nominalizat și la prestigiosul Man Booker în 2018, în cadrul listei preliminare) imediat după momentul apariției, ecranizat anul trecut, în parteneriat, de BBC și Hulu (și ce ecranizare! 8.5 pe IMDB).
Despre puterea vindecătoare a dragostei, dar și despre puterea ei de a distruge vieți, de a schimba destine, de a modifica făgașe și de a transforma definitv caracterele oamenilor. Dar mai este vorba aici și despre relații disfuncționale, despre personaje pe care banii (sau lipsa lor) îi fac să se comporte anapoda, să creadă că li se cuvine totul sau să aibă, în partea opusă a ringului, o stimă de sine apropiată de genunchiul broaștei.
Marianne este un fel de săraca fată bogată a unui liceu irlandez de provincie. Putred de bogată și considerată ciudată de către toți elevii din liceu, ea nu încearcă decât să treacă neobservată de-a lungul celor patru ani de școală, pentru a putea apoi scăpa de-acasă și din acest liceu și de-a se pierde în tumultul capitalei, printre mii de alți studenți aidoma ei.
De partea cealaltă, Connell Waldron este sărac și vedeta de fotbal a liceului și nici prin cap nu i-ar trece vreodată cuiva că el s-ar putea combina cu rățușca cea urâtă și ciudată care este Marianne. Fac parte din clase sociale prea diferite, mama lui Connell, Lorraine, care și-a crescut fiul singură, fiind menajeră în casa familiei lui Marianne, popularitatea lor este invers proporțională și, cu toate acestea, cei doi ajung împreună.
În secret, departe de ochii lumii, angrenându-se amândoi într-o relație ciudată și discretă (sau cel puțin așa își închipuie ei), pe care ambii vor să o păstreze departe de ochii lumii. De ce? Păi, am zis un pic mai sus: ea provine dintr-o familie bogată și cu niscaiva secrete dosite prin dulapuri bine încuiate, secrete dezvăluite cu țârâita, din păcate, un pic cam târziu, în fața lui Connell, iar el, Connell, vrea să continue să pozeze mai departe în cel mai popular băiat din școală, cu care toate fetele visează să se combine.
În sinea lor însă par amândoi la fel de ciudați în ochii celorlalți: un pic introvertiți și cam tăcuți, discreți de multe ori și tocilari – unde mai pui că el e și mai tocilar ca ea, luând note mai mari decât Marianne la toate examenele, cu toate că terenul de fotbal îi acaparează o mare parte din timp. Culmea culmilor: amândurora le place să citească, așa că au și subiecte de discuție foarte elaborate la ipotetica țigară de după...
Gestul extrem de egoist al lui Connell le rupe însă inima amândurora: din dorința de-a nu-și pierde prestanța în fața prietenilor, Connell nu o invită la balul de absolvire pe Marianne, deși se iubeau deja foarte mult timp unul pe altul. Și în ciuda protestelor mamei sale, îndărătnicul Connell face acest gest care îl va costa enorm mai târziu.
Se spune însă că timpul le vindecă pe toate, că rănile se cicatrizează în timp, chiar și cele sufletești, oricât de adânci ar fi ele. Așa se pare și-n cazul celor doi, care se împacă și se despart de nenumărate ori de-a lungul acestui roman fragmenta în intervale de timp inegale (ianuarie 2011 – februarie 2015), cu scurte rememorări ale unor întâmplări importante pentru poveste.
Atât Connell, cât și Marianne ajung la Trinity College din Dublin, unde... Unde fac tot ce știu ei mai bine: se combină cu alții, se combină între ei, se despart, se împacă, pozează în oameni normali care au lăsat trecutul în urmă, care sunt capabili de relații normale, sănătoase, cu alte persoane, numai că sub această spoială de normalitate, ei au rămas la fel de... atrași unul de altul, ca să folosesc o exprimare mai blândă la adresa lor.
Pentru că despre asta e vorba de fapt aici: despre o relativă normalitate într-o lume aflată într-o continuă schimbare, superficială, trecătoare, relativă. Ei știu că sunt făcuți unul pentru altul, însă încearcă cu tot dinadinsul să pretindă că nu-i așa. Și-și fac rău și se rănesc unul pe altul și încearcă marea cu degetul, pentru a ajunge, de nenumărate ori, la aceeași concluzie.
NB: în opinia mea, cu toate traumele care vin la pachet cu situația din interiorul familiei atât din trecut, cât și din prezent (o mamă crudă și rece și un frate abuziv atât din punct de vedere psihic, cât și fizic), Marianne e cu șapte clase peste pietroiul lipsit de inimă care e Connell de cele mai multe ori.