Titlu: Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat
Autor: Jacqueline Harpman
Rating:
Editura: Alice Books
Anul aparitiei: 2024
Traducere: Diana Lupu
Numar pagini: 240
ISBN: 978-630-6676-07-1

Jacqueline Harpman creează în Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat o distopie sumbră și hipnotizantă, postapocaliptică, o carte care se învârte în jurul unui gol existențial profund, transformat în literatură. Un roman al tăcerilor, al întrebărilor fără răspuns, al unui univers sterp în care umanitatea este ștearsă treptat, lăsând în urmă doar o umbră a ceea ce a fost cândva. Este un text care te fascinează și neliniștește, te atrage în adâncul său ca într-un vis lipsit de contururi clare, unde realitatea este mai degrabă simțită decât înțeleasă, unde mai degrabă „ar exista” decât „să existe în sine”.

„Mi s-a părut nedrept, dar pe urmă am înțeles că, singură și îngrozită fiind, furia era singura mea armă împotriva ororii.”

Protagonista romanului – o femeie fără nume – este singura supraviețuitoare a unei lumi pe care nu o înțelege. Încă de la început, ne este prezentat un decor aspru și rece: o încăpere subterană, un fel de închisoare în care treizeci și nouă de femei sunt ținute captive. Ele nu știu de ce se află acolo, cine le-a închis sau ce se află dincolo de gratiile care le despart de libertate. Gardienii care le supraveghează sunt la fel de tăcuți și inexplicabili ca lumea în sine – nu le vorbesc, nu le oferă detalii, doar vin și pleacă, le aduc de mâncare și sunt violenți.

„ – Și trăiți așa, cu legumele vostre, fără nicio perspectivă?

 –  Doar moartea, a zis sec. Nu putem să ne sinucidem, dar tot o să murim. Trebuie doar să avem răbdare.”

În acest spațiu de detenție abstractă, protagonista, cea mai tânără dintre prizoniere, trăiește fără amintiri, fără un trecut care să o definească și fără vreo speranță pentru viitor. Celelalte femei, cu corpurile marcate de trecerea timpului, își amintesc vag viața de dinainte, dar pentru ea, lumea a început și s-a terminat între acei pereți. Este un personaj sculptat din absență – nu a cunoscut niciodată un bărbat, nu a cunoscut dragostea, nu a cunoscut lumea reală. Iar în astfel de condiții, oare o va cunoaște vreodată?

„ – (...) Ce suntem noi fără viitor, fără copii? Ultima zală dintr-un lanț rupt.”

Un eveniment neașteptat răstoarnă această monotonie existențială: într-o zi, gardienii dispar, lăsând porțile celulei larg deschise. Femeile evadează, dar în loc să găsească răspunsuri, se trezesc într-o lume pustie, nelocuită, un deșert nesfârșit al nimicului. Ce poate face o ființă umană atunci când i se oferă libertatea într-o realitate care nu mai are sens? Protagonista și celelalte femei încep o călătorie prin acest vid, un marș nesfârșit printre ruinele unei civilizații de mult apuse. Nu există orașe, nu există oameni, nu există urme ale trecutului. Este o lume moartă, lipsită de culoare, de sunet, de căldură. Întreg romanul este construit pe absență – absența unui trecut, a unui viitor, a unor repere care să dea sens existenței.

„(...) Muriseră de durere înainte să moară de foame.”

Această lipsă de răspunsuri poate fi frustrantă pentru cititor, dar tocmai acest „gol narativ” este ceea ce face cartea atât de puternică, după părerea mea. Romanul nu este despre dezlegarea unui mister, ci despre a încerca să simți, să trăiești o experiență – ce înseamnă să exiști fără să știi de ce? Cu o finețe tulburătoare, chiar cred că Jacqueline Harpman a reușit foarte bine „să răspundă” la această întrebare.

Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat, nu face promisiunea unei salvări. Nu oferă speranță, nu oferă șanse – ci doar o continuare „mecanică” a existenței. Dar poate că tocmai această lipsă totală de scop îi oferă personajului o formă de libertate unică. În absența unui trecut care să o constrângă și a unui viitor care să o oblige să spere, ea devine singurul martor al unui univers gol. Este ultima voce care poate mărturisi că umanitatea a existat. Sincer, pe alocuri am simțit lecturarea acestei cărți precum un vis febril, poate și steril, fiindcă fiecare pagină am simțit că mă afundă și mai adânc într-un sentiment de neliniște, într-un vid. Ajungi, într-un fel, să te întrebi dacă așa ceva s-ar putea întâmpla. Și, dacă da, cum ai reacționa?

„Moartea se pusese pe treabă. Spre cine avea să-și întoarcă privirea data următoare? S-a instalat o melancolie surdă, cred că se întrebau de ce se mai spetesc să supraviețuiască în acest ținut ciudat, unde nu le aștepta decât mormântul, dar nu vorbeau despre asta.”

La o primă vedere, Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat, este un roman distopic, dar în esență este o carte despre ce înseamnă să fii om. Într-o lume lipsită de orice structură socială, fără relații, fără scop, fără memorie, mai putem vorbi despre umanitate? Dacă nu există nimeni care să ne definească, cine suntem cu adevărat? Protagonista nu cunoaște iubirea, dorința, dorul – dar cunoaște supraviețuirea. Și poate că, în absența tuturor celorlalte lucruri, acest simplu act de a merge înainte, chiar și fără sens, este cel care definește cel mai profund condiția umană.

Cartea lui Jacqueline Harpman nu oferă răspunsuri, nu oferă speranță, nu lasă loc de lumină. Dar tocmai această goliciune interioară o face atât de puternică. Este un roman despre ce rămâne după ce tot ce definea umanitatea s-a prăbușit – și despre cum, chiar și atunci, un singur om poate merge mai departe, chiar dacă nu mai există nimic spre care să se îndrepte. Este un roman care te bântuie, care îți lasă un sentiment de neliniște și care îți pune întrebări la care nu vei putea răspunde niciodată pe deplin. Un roman despre absență, dar reușește să dea viața unor sentimente pe care le resimți mult timp după ce termini cartea...

Text scris de Andrei Cioată.