Titlu: Pui de cotoroanță: Furtuna de William Shakespeare reimaginată
Autor: Margaret Atwood
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Dragos Cojocaru
Numar pagini: 306
ISBN: 978-606-779-256-0

„Iată o omisiune sesizabilă în mare parte din textele de teatru, este concluzia lui Felix: nimeni nu face baie și nici măcar nu se gândește să facă, nimeni nu mănâncă, nimeni nu-și deșartă mațele. Cu excepția textelor lui Beckett, desigur. Întotdeauna se poate conta pe Beckett. Ridichi, morcovi, pișări, picioare împuțite: toate-s acolo, întregul corp omenesc la nivelul său cel mai pământesc și abject.”

Să-l faci pe Shakespeare accesibil este un ideal literar riscant, materializat de ceva timp încoace în cele mai diverse forme. Totul e o chestiune de gust, de opțiune stilistică, iar limita dintre popularizare și vulgarizare este foarte fină, așadar orice scriitor modern care se îmbarcă într-o asemenea aventură este din start predispus îndoielilor, criticilor și comparațiilor injuste cu originalul. Romanul Pui de cotoroanță face parte din proiectul editorial Hogarth Shakespeare care își propune să aducă în atenția publicului rescrieri ale pieselor shakespeariene, rescrieri tentante semnate de autori consacrați precum Margaret Atwood, Jeanette Winterson, Tracy Chevalier etc. În cazul de față, Margaret Atwood pornește de la Furtuna și schimbă coordonatele spațio-temporale. Prospero este în acest caz un regizor pasionat de Shakespeare, avangardist și narcisist, forțat să-și încheie cariera strălucită în lumea teatrului din cauza unor intrigi de culise. După ce trece printr-o depresie prelungită, timp în care se izolează de toți și toate, își pregătește revenirea sub forma unei piese-vendetta, o Furtună interpretată la închisoare, de deținuții penitenciarului Fletcher pe care îi dirijează cu ocazia unui program de reeducare prin literatură. Rezultatele sunt... cel puțin spectaculoase.

În umbra bardului

Deși narațiunea pe care o propune Margaret Atwood este ingenioasă, întregul text pare că a fost scris cu precauția unui admirator care nu vrea să se abată prea mult de la litera          textului-sursă. Episoadele se suprapun perfect peste structura piesei shakespeariene, personajele își găsesc mereu un echivalent potrivit și citate din Furtuna se strecoară întotdeauna în crizele emoționale ale protagoniștilor. Aici, toată lumea gândește, respiră, mănâncă și bea Shakespeare... textul nu are o viață proprie, tot ce se întâmplă este o reacție literară, până și noua trădare a lui Tony, intrigantul care a provocat de la bun început concedierea regizorului Felix Phillips, este un ecou al meschinăriilor puse la cale de personajul lui Shakespeare, Antonio. Cu cât înaintezi în text, cu atât totul începe să ia forma unei săli a oglinzilor.

Însăși structura cărții este una foarte cuminte, construită după principiul simetriei: romanul începe ex abrupto, cu montarea primei scene din Furtuna într-o celulă de securitate dintr-un penitenciar, apoi naratorul preia frâiele poveștii și ne explică cu lux de amănunte tot ce a determinat această montare neobișnuită, la pagina 223, citim aceleași pagini pe care le-am citit și la început, povestea evoluează rapid și delirant, într-o spirală a răzbunării și a compasiunii, pentru ca la final, autoarea să insereze un rezumat al piesei originale, ca și cum ne-ar provoca să judecăm singuri dacă adaptarea ei e sau nu suficient de fidelă, apoi urmează o secțiune de mulțumiri și de repere bibliografice. Experimentul literar pe care îl propune Margaret Atwood este interesant, dar nu suficient de provocator, nu are o dinamică proprie, cu alte cuvinte, nu pleacă prea departe de casă.

Iluzia ca strategie de supraviețuire

În ciuda acestor lipsuri, romanul Pui de cotoroanță reușește să dezvolte cu multă îndemânare ideea amăgirii de sine, toate acele scenarii care nasc speranță, care ne determină să credem în sintagme precum noi începuri sau o să vină soarele și pe strada mea. Deși modest ca execuție stilistică, textul este ofertant din punct de vedere conceptual, nuanțat, subtil, insinuant. Toate aceste iluzii care alimentează energia personajelor (prezența fantomatică a fiicei moarte la vârsta de trei ani, gândul constant la șansa unei eliberări condiționate, fantezia unei relații improbabile cu domnul Duke și cel mai important, gândul la o vendetta desăvârșită), toate oscilează între posibilitatea de a fi materializate și puterea de a genera inevitabil dezamăgiri uriașe. Totul e la limită, visele riscă să devină coșmaruri într-o fracțiune de secundă și toate personajele din carte parcurg constant drumul scurt de la depresie la speranță și înapoi. Totuși, Margaret Atwood nu e atât de neînduplecată de data aceasta încât să ne lase cu un nod în gât... dar ține să ne amintească în treacăt că finalurile dramatice sunt întotdeauna mai aproape de ce ne-a învățat viața să așteptăm.

• Plusuri

  Candoarea limbajului deținuților (când încearcă să-l înțeleagă pe Shakespeare, aceștia propun soluții pragmatice, a se vedea clarificarea naturii lui Ariel: spiriduș sau extraterestru?).

• Minusuri

  Tonul textul e unul obedient, mereu în umbra textului elisabetan.

• Recomandari

  Pentru toții pasionații de Shakespeare, pentru cei care au urmărit cu sufletul la gură Povestea slujitoarei, pentru cei care apreciază o traducere bună (George Volceanov are o carieră ilustră de shakesperolog), pentru cei care vor să citească o variantă mai accesibilă a piesei Furtuna (deși recomand călduros și textul original, o lectură paralelă provoacă mai multă satisfacție), pentru cei care au avut un prieten imaginar în copilărie, pentru cei care încă mai cred în puterea literaturii de a ne face mai buni... pe scurt, lectura e deschisă tuturor.