Neîncrederea ca terapie
Scris de Alexandra Gaujan • 4 March 2014 • in categoria Psihologie/Sociologie
Autor: Oliver Sacks
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Ioana Ilie
Numar pagini: 240
ISBN: 978-973-50-4216-5
Cu vreo doi ani în urmă, unul dintre prietenii de pe Facebook pe care, în realitate, nu îi prea cunosc, trimitea entuziast către volumul Omul care își confunda soția cu o pălărie, al lui Oliver Sacks. Mai inspirat decât Un picior de sprijin, titlul respectiv se potrivește drept recomandare instantanee pentru oricare dintre textele neurologului de origine britanică.
Dacă în Omul care își confunda soția cu o pălărie, Sacks compila relatări ale unor cazuri interesante întâlnite de el în calitate de medic, în cartea de faţă se recomandă drept pacient problematic, imobilizat în spital în urma unui accident petrecut într-o vacanţă în Norvegia.
Departe de a fi turistul neîndemânatic care se accidentează fiindcă îl preocupă excesiv compoziţia următoarei fotografii, Sacks descifrează atenţionarea în norvegiană cu privire la traseul ales. Puţin nelămurit, aşa cum te simţi de obicei urmărind ştiri într-o limbă pe care o studiezi când şi când, naratorul-personaj tinde să pună taurul alb din avertisment pe seama unui simţ al umorului local, influenţat cu siguranţă de vreo antică legendă. Întâlnirea cu animalul, goana spre poalele muntelui, căzătura, sunt puncte bifate rapid pe lista dedublării medic-pacient.
Tipul de obiectivare a sinelui generat de anumite experienţe traumatice probabil că intervine în experienţa fiecăruia, mai devreme sau mai târziu. Sacks descrie ceea ce, în general, se uită după vindecare: ordinele date sinelui rănit de a se deplasa, poate la nesfârşit, spre cea mai apropiată fiinţă umană; acceptarea corpului drept mijloc de transport în mare parte înlocuibil, într-o situaţie în care mila faţă de acesta ar însemna resemnare şi moarte. Acesta, însă, este doar prologul unei poveşti clinice despre aparenta denervare a piciorului stâng, pe care Sacks nu îl va mai simţi timp de câteva luni, cu toate asigurările medicilor că vindecarea va fi completă.
Ceea ce îl interesează în mod deosebit pe Sacks ca scriitor este urmărirea traseului psihic al pacientului care îşi percepe, brusc, o parte a corpului drept un obiect străin, pe care cineva l-a aşezat alături de el pentru a-şi bate joc de postura sa vulnerabilă. Fenomenul, pe care îl observase fără să îl înţeleagă înainte de propria traumă, îi indică uriaşa capacitate adaptativă a corpului vertebratelor, care, la foarte scurt timp după momentul denervării unui membru, îşi şterg din memorie existenţa acestuia: „Era ca şi cum imaginea corporală s-ar fi putut modifica, s-ar fi putut adapta ea însăşi, în decursul câtorva ore, în funcţie de mobilitatea, de utilizarea, de experienţa diverselor părţi ale corpului – ca şi cum n-ar fi fost o reprezentare fixă în creier, aşa cum s-ar putea crede ţinând seama de clasicele imagini cu homunculus senzitiv sau homunculus motor”. Intervin, desigur, unele diferenţe, explicate succint, între oameni şi restul vertebratelor.
Ceea ce diferenţiază volumul de un studiu medical, cum ar putea părea pe anumite porţiuni, este simţul autorului pentru anecdotic, pentru detaliul umoristic desprins dintr-un fundal privit fotografic. Sacks pledează pentru o abordare fenomenologică a afecţiunilor neurologice, mai degrabă decât pentru cea clasică, mecanicistă, mai lejer de practicat, însă care prelungeşte, în majoritatea cazurilor, procesul vindecării. În fond, el sugerează că neîncrederea pacientului în realitatea obiectivă despre care îi vorbeşte medicul şi înclinarea de a da crezare propriilor intuiţii se dovedeşte adesea calea optimă de recuperare.
-
Plusuri
Educat la Queen’s College, Oxford, Oliver Sacks nu se poate abţine de la presărarea lucrării cu unele citate din Nietzsche, T.S. Eliot, T. Mann ş.a., de la mici apropouri şi trucuri pe care un scriitor „de profesie” le-ar ocoli. Nefiind aşa ceva, Sacks asamblează astfel detalii clinice într-o naraţiune greu de abandonat.
-
Recomandari
Oricui este interesat de abordările recente ale neurologiei, fără a deţine cunoştinţe medicale aprofundate.
Ovidiu spune:
31 March 2015 | 4:09 pm
Din păcate nu o să-l mai avem printre noi pe Oliver Sacks foarte mult timp, datorită unui cancer în fază terminală de care suferă. Dar chiar și așa, intenționează să publice încă vreo 2 cărți până ne părăsește. Și-a dedicat întreaga viață carierei de medic și profesor, și a căutat tot timpul să învețe și să dea mai departe cunoștințele într-un mod interesant și ușor de înțeles pentru toată lumea. Așa oameni tot să fie!