Titlu: Muzică de belele
Autor: Charles Bukowski
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Dan Sociu
Numar pagini: 248
ISBN: 9789734671496

De câteva zile mă lupt cu excentricul Bukowski. E o bătălie cititor – scriitor foarte înverșunată, deoarece am de a face cu un stil aparte, pe cât de special, pe atât de dificil. Volumul de proză scurtă Muzică de belele este un fel de comedie dantescă, murdară, grotească, în care personajele se numără din rândurile depravaților, obscenilor sau pur și simplu din rândul celor care nu mai au efectiv ce să piardă. Charles Bukowski satirizează nemilos trăirile acestora, transformând întreaga acțiune într-un teatru al absurdului. În unele momente greața era persistentă, în altele nedumerirea. Imaginați-vă preț de o clipă că cineva vă servește la cină carne de om sau că sunteți violată într-un lift de un vecin bizar. Cam așa s-ar rezuma diapazonul narativ al lui Bukowski. Șochează și lasă poate că acest motto ar reprezenta în cel mai elocvent mod mesajul general al scriiturii sale, mai ales pentru că nu are înalte porniri moralicești.

Jargonul, duritatea limbajului și istoriile perverse, iată cele trei unghiuri funcționale din volumul Muzică de belele. Practic suntem puși în fața unei insule de disperare, dezolare și anti-umanism. Poate vă sună banal, dar Bukowski își ostracizează personajele, plăsmuind monștri pe care să îi condamnăm. Leprosarium sau un laborator al răului, în aceste limite își încadrează Bukowski figurinele umane, încercând să ne arunce în față paradoxul eșecului uman. În definitiv, nu este despre greșeli fatale sau despre fortună, narațiunea lui Bukowski este despre finaluri nerostite și despre epuizarea spiritului, ceea ce reprezintă adevărata fatalitate.

Așa se face că lectura volumului Muzică de belele este dificilă de la bun început, deoarece presupune un grad înalt de accepțiune a durității. Cititorul nu are prezumția predilecției și fineței, din contră se ciocnește în plin de mizerie, de urât, dar impactul este cumva atenuat de greutatea istoriilor. Fiecare povestire, deși poate părea lipsită de tâlc, e totuși o reflecție în oglindă a viciilor umane, iar Bukowski este un scrib taciturn și sarcastic, care nu se dă în lături de a arăta cu degetul în direcția personajelor sale.

Poate va părea absurd, dar adeseori mi se părea că autorul are un soi de stare perfidă din care se nasc cele mai groaznice imagini, cele mai abominabile simțăminte scriitoricești, or unele pasaje par desprinse din aburii inconștienței unui bolnav. Ceea ce mi s-a părut excepțional este repetitivul salt al naratorului de la un gen de psihotip la altul. În tot acest târg al desfrâului își fac loc femei disperate, stalkeri sau scriitori esuați. Așa se face că și Henry Chinaski (alter ego-ul lui Bukowski) se regăsește în rândurile narațiunii, având o carismă și un fler excentric.

Nu știu cât de pertinentă este analiza mea, dar ceea ce am înțeles cu desăvârșire e că Bukowski nu se citește la micul dejun sau în zile de duminică. E perfect pentru seri monotone, gri sau când moralul este căzut, pentru că acele contraste pe care le propagă fac diferența. Evident că nu am cum să dau o notă obiectivă, fiind o proză diferită de acea zonă de confort cititoresc în care abitez, dar cu siguranță, o recomand ca pe o altfel de carte. Ceva ce veți memora pentru mult timp de acum înainte.