Titlu: Numele meu este Lucy Barton
Autor: Elizabeth Strout
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Nadine Vlădescu
Numar pagini: 205
ISBN: 978-606-33-1499-5

Sunt două motive pentru care am ales să citesc Numele meu este Lucy Barton: primul, pentru că are ca subiect relația dintre mamă și fiică; al doilea, pentru că Elizabeth Strout este câștigătoare a premiului Pulitzer și construiește personaje feminine complexe (vezi Olive Kitteridge).

Lucy Barton, scriitoare și personaj eponim, își începe povestea într-o primăvară din anii 80, într-un spital cu vedere la clădirea Chrysler din New York, pe când își revenea după o operație de apendicită. Deși operația a fost un succes, perioada de convalescență i se prelungește din cauza unei stări febrile cu sursă neidentificată. Nevoită să rămână la pat timp de nouă săptămâni din acest motiv, Lucy primește vizita neașteptată a mamei sale, prilej de imensă bucurie pentru tânăra femeie.

„Faptul că ea era acolo, că-mi folosea numele de alint, pe care nu-l mai auzisem de nu știu când, mă făcea să mă simt caldă și plină de lichid, ca și cum toată încordarea mea fusese un lucru solid și acum nu mai era.”

Un punct forte al poveștii este modul în care e construită conversația dintre cele două femei. Pornind de la lucruri mărunte, presărat cu mici bârfe despre personajele din orășelul natal Amgash, din Illinois, dialogul e prilej de rememorare a fragmentelor de copilărie care au pus o amprentă pe viața lui Lucy, dar și a persoanelor definitorii pentru cariera ei de scriitoare.

Întâmplările povestite de Lucy pendulează între trecut și un viitor ce acoperă douăzeci de ani după externarea din spital și trec în revistă relația cu familia (tatăl, fratele, sora), cu soțul și cele două fiice, cu mentori și prieteni.

Mama lui Lucy rămâne însă personajul central al poveștii ei, pe care încearcă să îl descifreze. În cele cinci zile petrecute la spital pare că nu mănâncă, nu doarme, veghează încontinuu asupra fiicei, dar își manifestă sentimentele foarte rezervat. De altfel, tonul romanului e unul franc, lipsit de sentimentalism. Evenimentele au tensiune, dar nu dau în melodramatic, iar vocea lui Lucy rămâne clară și directă.  

Între cele două femei transpare o afecțiune pe care le este greu să o pună în cuvinte, dar este acolo, palpabilă. O legătură care nu ține cont de timp și distanță.

„N-am idee dacă m-a sărutat de rămas-bun, dar nu mă pot gândi că ar fi făcut asta. Nu am nici o amintire cu mama sărutându-mă vreodată. Se poate să mă fi sărutat, totuși; se poate să mă înșel.”

• Plusuri

  Cititorilor care apreciază poveștile despre familie, de devenire, personajele feminine complexe sau subiectul relației dintre mamă și fiică.

• Minusuri

  Stilul fără înflorituri, alternarea timpului narativ și modul în care e construită interacțiunea dintre Lucy și mama sa.

• Recomandari

  Câteodată am simțit nevoia de mai mult de la poveste. Lucy își urmează firul memoriei, care e pe alocuri neclară și ne lasă cu semne de întrebare.