0Autor: Anne Hébert
Rating:
Editura: Corint

Prima întâlnire cu autorii canadieni am avut-o în anul 4 de facultate, când am urmat un curs facultativ (de fapt, obligatoriu!) de literatură canadiană. Atunci am auzit pentru prima dată de Gabrielle Roy, Emile Nellingan şi probabil că numele care mi-a rămas cel mai bine întipărit a fost cel al lui Marco Micone, datorită faptului că-mi plăcea teribil titlul unui roman al său, Le figuier enchanté. Tipul acela de literatură era marcat de drama dezrădăcinării, de încercarea de adaptare a italienilor (în acest caz) la realităţi şi pe meleaguri ostile, canadiene.

Scris la început la persoana a treia şi, în realitate, destul de confuz, discursul din Kamouraska poate apărea ca halucinaţiile şi coşmarurile unui om bolnav. Însă conştiinţa naratorială îşi va asuma curând povestirea evenimentelor. Povestit în flashback-uri, acest roman inspirat dintr-un fapt real petrecut chiar strămoşilor lui Anne Hébert ne introduce într-o atmosferă cvasi-gotică, cu secrete ale trecutului bântuind prezentul şi cu un domeniu arid care stoarce de energie.

"Când un bărbat şi-o femeie au simţit aşa ceva, chiar şi o singură dată în viaţa lor... Această dorinţă absolută..." Temă principală, dragostea purificatoare, amintirea bărbatului iubit, o eliberează pe Elisabeth de constrângerile memoriei selective şi în faţa noastră se vor etala frigul, zăpada, sângele sau pasiunea carnală. Fiinţă bovarică, Elisabeth se teme de plictiseala la care este supusă de prea timpuriu, căsătorită după normele vremii cu un tânăr senior al unui domeniu imens, Kamouraska. Secată de energie în preajma soţului mojic, băutor înveterat, maniac şi persecutor, Elisabeth trăieşte o viaţă de înăbuşire, ascundere şi întoarceri ale capului.

Strigătele înăbuşite, vinovăţii de demult, neîncrederea, violenţa sau singurătatea sunt tot atâtea sentimente care o mistuie pe Elisabeth înainte de spunerea poveştii de dragoste. O poveste care începe dintr-o ură comună şi, totuşi, o istorie furtunoasă. "Nebuni şi lucizi", cei doi se pândesc unul pe celălalt, au rare momente de amnezie, iar situaţia le devine insuportabilă. El, medic, ducând o viaţă spartană în mijlocul bolnavilor săi, pare că avea nevoie disperată de a "salva" pe cineva. Ea, pe de altă parte, îşi dorea să fie salvată de cineva. În ambele cazuri, dragostea se infiripă de la privaţiune şi, totuşi, îi va veşteji interior puţin câte puţin deoarece va naşte complotul şi apoi, inevitabil, crima.

Nevoit să fugă, să-şi piardă urma, nu ştim dacă inima de bărbat a medicului de ţară va fi resimţit acelaşi torent de simţăminte manifestat de iubita lui. Din partea ei, însă, avem de-a face cu o speranţă încleştată, dublată, pe de altă parte, de un suflet adânc turmentat.

Dragostea e unicul motor al personajului feminin, mamă a multor copii- din prima şi a doua căsătorie-, singura care o suspendă într-o formă de viaţă superioară unei năluci. Deşi crescută de o mamă surprinsă mai mereu în "flagrant delict de absenţă" şi trei mătuşi catolice habotnice, "Micuţa" aspiră prin intermediul iubirii la contopirea cu timpul copilăriei, prag trupesc şi sufletesc neîntinat.

Răsplătit în anul 1971 cu Premiul Librarilor, romanul Kamouraska este în primul rând un roman despre durabilitate, despre trăinicia unui sentiment devorator, o pasiune căreia cei doi protagonişti se dedau fără rezerve şi fără preget.

Scrisă de Ioana Ristea