Titlu: Cele patru vieţi ale lui Daiyu
Autor: Jenny Tinghui Zhang
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Silvia Năstasie
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-43-2023-0

Când am început să citesc Cele patru vieţi ale lui Daiyu de Jenny Tinghui Zhang, am simțit de la bun început că voi pătrunde într-o lume pictată cu tușe delicate, dar care ascunde straturi adânci de durere, de căutare a identității și, mai ales, de supraviețuire. Mi-a plăcut enorm modul în care Zhang transformă povestea lui Daiyu într-o odisee emoțională, presărată cu imagini poetice și reflecții profunde despre artă, suferință și reinventare, regăsire, redobândirea identității.

Romanul nu surprinde doar o superbă poveste, ci un tablou în continuă schimbare, unde fiecare linie trasată adaugă o nouă dimensiune destinului protagonistei.

„Așa am aflat că forța caligrafului începe odată cu mânuirea pensulei. Că ceea ce impregnează liniile cu suflet, pregătindu-le pentru forma lor finală, sunt alegerile făcute de-aici încolo, precum cât de udă e cerneala sau cât de mult apasă pensula pe hârtie sau cât de agilă ți-e mâna.”

Ce mi s-a părut deosebit de interesant este felul în care Daiyu parcurge multiple transformări identitare. De la o copilă visătoare în China, la fata răpită și aruncată în lumea întunecată a exploatării din San Francisco, la un bărbat fictiv care își croiește drumul prin Vestul American, fiecare identitate pe care o adoptă pare să fie o altă pensulă pe care viața o folosește pentru a picta un autoportret mereu incomplet.

Am rezonat profund cu dilema ei – „Când o să redevin eu?” – pentru că, în multe feluri, această întrebare este universală, nu-i așa? Ne schimbăm, ne adaptăm, ne pierdem și ne regăsim, iar Zhang surprinde acest proces cu o sensibilitate aproape muzicală, care te răvășește.

„O pensulă rezilientă este una care, după ce lasă cerneala pe hârtie, țâșnește înapoi, pregătindu-se pentru următoarea tușă. Dar reziliența nu se obține apăsând mai tare. Nu, artistul trebuie să stăpânească arta eliberării pensulei, să-i dea spațiul și libertatea de a se regăsi.”

Un alt aspect care m-a captivat a fost „prezența” lui Lin Daiyu, personajul dintr-o poveste („povestea numelui ei”), care o urmărește pe eroină ca o umbră a destinului ei. Dialogul dintre „ficțiune și realitate”, creează un efect hipnotic, făcând ca întreaga poveste să pară o elegie scrisă cu cerneală de întuneric și speranță. Daiyu învață că arta nu este doar o expresie a frumuseții, ci și a durerii.

„Reziliența este simplă, într-adevăr. Să știi când să insiști și când să te retragi”. Acest fragment mi-a rămas în minte mult timp după ce am terminat romanul, pentru că definește perfect călătoria ei – o căutare a sinelui prin haosul lumii care încearcă să o distrugă, o căutare presărată cu numeroase momente în care părea că a ajuns la capătul puterilor – și, totuși, nu a fost nicidecum așa. Întotdeauna a găsit încă un strop de speranță.

„Ce-aș mai putea să spun? Să povestesc cum am fost dusă într-o cușcă, ce numeau ei baracă, pe St. Louis Aleey, din Chinatown? Mirosea a urină, a fecale și a coji acrite de pepene. Să povestesc cum au aruncat capacul de pe găleată, despre cum soarele mi-a ars ochii, despre cum m-au tras de mâini afară? Picioarele nu-mi reacționau, așa că m-au legat de un stâlp, funia prinsă în jurul mijlocului afundându-se în scobitura dintre coaste și șolduri.”

Romanul nu este lipsit de momente întunecate și brutale, iar uneori am simțit că tonul oscilează între poetic și copleșitor. Zhang nu se ferește să arate ororile rasismului, violenței și excluderii, iar pasajele despre ura față de imigranții chinezi din America se resimt ca niște lovituri directe în stomac.

Deși uneori povestea pare să se risipească în detalii, frumusețea stilului și puterea emoțională a personajelor m-au făcut să trec peste aceste mici „neajunsuri”. Finalul este o explozie de emoții – ca și cum toate liniile trasate de-a lungul romanului s-ar întâlni într-o singură lovitură de pensulă, decisivă și irevocabilă. Am închis cartea cu un nod în gât, gândindu-mă la toate straturile ei: la lupta unei femei într-o lume care nu îi oferă spațiu să respire, la puterea artei de a salva și distruge în același timp, la felul în care istoria se repetă sub diferite forme. Chiar la sfârșit, în notele autoarei, aflăm faptul că anumite scene și întâmplări sunt inspirate, din păcate, din istorie...

„De la Dayiu la Feng, la Bujor, la Jacob Li. Când o să redevin eu? Și dacă o să fiu eu însămi din nou, oare o să mă mai recunosc?”

Cele patru vieţi ale lui Daiyu este un roman care lasă urme adânci, care inspiră și pur și simplu te copleșește: pe cât de frumos, liric, pe atât de dureros și sincer. Este o poveste despre reinventare, despre fragilitatea identității și despre forța pe care o găsim în noi înșine atunci când lumea pare să ne refuze existența. Mi-a plăcut fiecare nuanță a acestei cărți, chiar și acele părți dureroase care te fac să vrei să închizi ochii, dar nu poți – pentru că, odată ce intri în lumea lui Daiyu, nu mai poți privi în altă parte. Privești drept înainte și, sincer, vrei să speri că totul va lua sfârșit la un moment dat. Că toate ororile și durerile și urâțeniile vor lua sfârșit și că, în sfârșit, Daiyu va ajunge acasă. Din nou acasă.

Este o poveste pe care o voi purta cu mine mult, mult timp de acum înainte. Și știu, chiar de pe acum, că va fi în topul celor mai bune cărți citite în acest an.

Text scris de Andrei Cioată.