Titlu: Ferenike
Autor: Doina Rusti
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2025
Numar pagini: 252
ISBN: 978-973-50-8704-3

Romanul Doinei Ruști despre care vreau să vă vorbesc în continuare, apărut în primăvara lui 2025 și lansat la Bookfest în fața unei mulțimi consistente de oameni, reprezintă întruchiparea perfectă a ideii că una e ce te aștepți tu să primești după titlu și copertă și cu totul altceva ce descoperi după ce începi să dai paginile. Un roman nu foarte lung, dar care cuprinde între coperte o lume întreagă, un adevărat Macondo, așa cum scrie și Lidia Bodea pe coperta a patra, în care personaje care mai de care mai trăsnite se chinuie să supraviețuiască în lagărul în care s-a transformat încet-încet România după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Căci, deși Ferenike este într-adevăr o făptură fantastică, nu vreo poreclă a vreunui animal, sau poate o creatură plină de bunătate, cum mi-am imaginat eu inițial, lumea zugrăvită de Doina Ruști în acest roman semi-autobiografic este cât se poate de familiară. Și de întunecată, de tristă și de revoltătoare pentru cruzimea cu care soarta ne-a tratat ca națiune, făcându-ne să cădem, din păcate, de partea greșită a graniței, a lagărului și, în final, a istoriei, și să ne ratăm poate pentru totdeauna viitorul.

Ne aflăm în deceniile șase și șapte ale secolului douăzeci, iar micuțul personaj principal face năzbâtie după năzbâtie, cu mintea sa de copil, acasă la familia sa, unde se crede permanent ferit de rele și necazuri, pe malul Jiului, în Comoșteni, un sat idilic, unde timpul, ca în Moromeții lui Preda (la început) parcă a încremenit în loc. Născută într-o familie de intelectuali, Artemiza (poreclită, cu afecțiune, Pâtcu), fetița care narează întreaga poveste, urmărește cu mintea ei de copil tot ce se întâmplă și nu se mărginește să rămân doar martoră a evenimentelor, ci se implică în mod activ în tot ce se petrece.

Îi avem pe Mițulica și pe Gică, bunicii ei (dar și pe învățătorul poreclit Câine, străbunicul, des menționat, dar acum decedat), și pe Tavică, unchiul ei, care, deși moare, este unul dintre personajele-cheie ale dramelor ce se vor desfășura mai departe, plus Cornel, tatăl fetei și fiul Mițulicăi, matroana ce conduce cu mână de fier gospodăria, și al lui Gică, și pe Muc, mama fetei, poreclită așa, deși femeia s-a străduit tot timpul să scape de poreclă, după, deși poate nu v-ați fi închipuit, cărticica Muc cel mic. Ah, și să nu uităm că între timp va apărea și-o surioară!

Însă nu avem o poveste, sau nu doar o poveste, despre aventurile unei fetițe la țară, la scăldat, la furat de cireșe și la păscut caprele sau oile, ci totul este împănat cu morbidul și întunericul evenimentelor cu care dragii domni de la capitală le amărau din ce în ce mai tare viețile oamenilor. De neuitat este, de pildă, chiar și pentru mintea ei de fetiță, întâmplarea cu arderea cărților familiei în cuptorul de afară, din curte. Și nimeni nu poate să facă nimic, nimeni nu poate să sufle o vorbă când, de exemplu, Cornel, un intelectual, este mutat disciplinar și se transformă, dintr-un etern visător și poet, într-un biet contabil supracalificat, pedepsit pentru nesimțirea de-a avea o educație aleasă.

Și dramele, povestite de personajul-copil, se desfășoară molcom, nu cum curge Jiul care-l răpește pe Tavică, ci duios, dar inexorabil. Personaje care mai de care mai fistichii își fac apariția la ei în casă, fetița se ține permanent de șotii și nu are timp de prostiile lor, însă ea observă totul, e poate cel mai atent observator, un adevărat cronicar al unor vremuri tulburi, în care speranța indusă de o anumită relaxare a vieții și condițiilor impuse de Dej se transformă într-o adevărată flacără la venirea unui „conducător simplu, din popor, fără o educație aleasă, dar pus pe fapte mari”, flacără ce însă începe încet-încet să se stingă pe măsură ce se apropie anii șaptezeci. Și culminând, desigur, cu…

Mai țin să spun doar că nici destinul pe care îl întrezărim prin propriile cuvinte ale fetei nu lasă loc de vreo speranță, deși micuța își imagina că totul se va preschimba în lapte și miere, că vom avea de toate, că intelectualii nu vor mai fi prigoniți, că „dragul nostru conducător îi va conduce pe culmi nebănuite”. Dar de unde?!

Ori de câte ori citesc câte o poveste ce are loc în comunismul și socialismul pline de împliniri mă încearcă un sentiment acut de revoltă. Revoltă pentru cum am fost trădați, cum ne-am făcut-o, poate, și cu mâna noastră, cum destinul nostru ar fi putut să fie cu totul altul dacă, atunci când s-au tras cărțile istoriei, noi n-am fi fost abandonați cu cinism în mâinile unor criminali înapoiați (care iată, în acești ani de grație pe care îi trăim acum, ar vrea din nou să pună gheara pe noi), care mai apoi ne-au frânt aripile.

Cu o fantezie extraordinară, personajul creat de Doina Ruști realizează, cu o impetuozitate debordantă, o cronică nemiloasă, deși prin mintea și ochii unui copil, a crunților ani ai comunismului și gloriosului socialism. Ferenike nu este un personaj binevoitor, nu face până la urmă bine, nu este vreun motan ce se întinde languros pe prispă, bucurându-se de soare, nu, el este de fapt spiridușul rău, drăcușorul care te împinge la rele, cel care te face, bunăoară, să arunci cu vorbe grele, pe care mai apoi ai vrea să le retragi, dar nu mai ai cum. Și el întruchipează poate și pâcla, întunericul care s-a așternut peste o țară și nu a mai eliberat-o mai bine de patruzeci de ani.

PS: finalul, chiar ultimele rânduri, aduce un soi de sentiment de dreptate, că totuși mai există un dram de speranță pentru pedepsirea celor ce se fac vinovați de producerea unui rău imens, imposibil de reparat.