Scris de Raluca Alexe • 30 July 2009 • in categoria Critica
Mi se pare că atunci când vine vorba despre artă, pictura e marele perdant în ceea ce priveşte atenţia acordată de oamenii obişnuiţi, cel puţin în ziua de azi. Arhitectura îţi ia ochii, detaliile unei sculpturi te pot fascina, dansul te subjugă, teatrul te încântă , nu mai vorbesc de puterea muzicii. Însă pictura mie mi se pare că stă de ceva vreme într-un con de umbră- asta dacă nu e vorba să vizitezi vreun muzeu din Paris.
Eu fac parte mai degrabă din categoria oamenior de mai sus. Nu prea găsesc lucruri fascinante în pictură, astfel încât să-mi petrec ore întregi în faţa unor tablouri. De fapt, mult timp, dacă mă întreba cineva ce pictor îmi place ridicam din umeri. Asta până când am văzut un film. L-am descoperit pe Monet când am văzut Vanilla Sky şi de atunci m-am îndrăgostit de picturile lui. Am mai căutat şi alţi pictori impresionişti, însă tablourile lui mi-au plăcut cel mai mult. N-am ştiut însă niciodată exact de ce.
Am aflat atunci când mi-a picat în mână cartea de la Vellant. Câteva lucruri generale ştiam şi eu despre impresionişti, însă o carte atât de detaliată a fost chiar binevenită. E drept, atunci când te concentrezi pe 20 de tablouri reprezentative ale impresioniştilor, poţi vorbi cu lejeritate despre tehnici, culori, să atragi atenţia asupra panglicii de satin sau a fundei roşii care atrage privirea în partea stângă a picturii.
Cu siguranţă că despre tablourile lui Monet, Renoir, Degas, Sisley, Manet sau Pissaro s-a mai scris. Cu puţină bunăvoinţă găseşti toate tehnicile folosite de mai toţi dintre pictorii impresionişti. Sunt albume întregi, mai mari, cu mai multe picturi şi mai multe detalii biografice. Însă cărţile din colecţia Arta în detalii (mai urmează una, în curând :D ) au ceva nou: structura cărţii- decupaje, chenare, palete de culori, genul de aspecte pe care multe cărţi nu le iau în serios, dar care fac diferenţa dintre o carte despre impresionişti şi o Carte Despre Impresionişti.
E clar că Impresioniştii nu şi-a propus să fie o antologie a genului. Sunt 127 de pagini, care povestesc despre 20 de tablouri, deci nici vorbă să ţină locul vreunui Taschen. Dar eu bănuiesc că şi-a propus să arate "fanilor" de ce le plac Monet&Co, iar indiferenţilor că una din cele 7 arte e pictura.
Prin urmare, de ce îmi place mie Monet? Pentru că se joacă cu culorile apei, cu cremul şi rozul, cu lumina, pentru că sugerează formele, lăsându-te să îţi imaginezi singur detaliile, pentru că privind de aproape tablourile lui nu mai reuşeşti să îţi dai seama ce reprezintă de fapt în ansamblu. Însă acesta e doar Monet. Ceilalţi îmi plac pentru că spun poveşti, fac fotografii- Pe terasă la Sevres, Dejunul canotierilor, Clasa de dans, Leagănul, La Grenouillere. Oameni şi locuri, aşa cum erau ei acum peste 100 de ani.
Copyright ©2011 Bookblog.ro
DB spune:
3 January 2013 | 2:31 pm
Pictura într-un con de umbra, câta vreme celelalte muze-surori se bucura de atâtea epitete ? De unde provine si cum se poate repara o astfel de injustitie? Sa spunem mai întâi ca ceea ce deosebeste un tablou de celelalte produse, (scuzati barbarismul), artistice ale scrisului, ale dansului etc. este instantaneitatea lui: tabloul se descopera pe de-a-ntregul privirii, ignorând narativitatea continuta în discursul literar/cinematografic/coregrafic. Tabloul ofera ochiului un prea-plin care are putin de-a face cu descifrarea “tehnicii” de care vorbiti. Dar atunci, cum sa evitam sa petrecem în van ore întregi (între noi fie vorba, ceea ce observam în timpul vizitei unei expozitii este, mai degraba, oameni care trec grabiti… cei cu rabdare sunt cunoscatorii…)?
Va propun un exemplu din propria experienta, mai credibil, deci: tabloul “La Meridienne” de Van Gogh de la Muzeul Orsay a avut asupra mea un efect atât de puternic încât am revenit de mai multe ori în timpul aceleiasi vizite sa-l revad: culoarea inimitabila a galbenului marelui pictor actiona ca un magnet. Am putea sa ne oprim aici si sa ne multumim cu lamentabila concluzie a omului comun ce nu trece dincolo de titlul tabloului si, eventual (ce efort de memorie!!!) anul când a fost pictat?… Va invit sa mergem mai departe: Muzeul Orsay a organizat cu ani în urma o expozitie Millet-Van Gogh în care era puse fata-n fata opere ale celor doi artisti. Despre ce era vorba? Toata viata, Van Gogh l-a venerat pe Millet, în asa fel încât se poate spune ca el si-a descoperit vocatia de pictor în urma unei vizite a unei expozitii a marelui Millet. Pe parcursul întregii sale vieti de pictor,Van Gogh a reprodus pe pânza în jur de 20 de imagini si gravuri ale mentorului sau. “La Méridienne” face parte din ele, fiind o copie a unui desen în creion si pastel de Millet. El a fost pictat în anii 1889-1890, în timp ce Van Gogh se afla internant pentru probleme de maladie mentala. În acea perioada atât de grea, el îi marturisea fratelui sau Theo ca muncea neobosit si ca pictura îi facea un bine inestimabil pentru a-si regasi sanatatea. Sa rezumam: admiratia mea în fata minunatului tablou “La Méridienne” cunoscut si sub numele de “La Sieste” a capatat maturitate prin cele aflate despre relatia dintre maestrul Millet si admiratorul sau Van Gogh, caci stiam acum ca, prin reproducerea celor aprox. 20 de desene si gravuri, Van Gogh a vrut sa le imortalizeze, sa le salveze de uitare si sa le dea noblete, sa materializeze oarecum respectul pe care-l avea pentru mentorul sau. Apoi, din punctul personal al pictorului, munca la acest tablou avea o valoare terapeutica (termenul e slab), luptând împotriva cumplitei boli care-l chinuia.
M-am întors la Muzeul Orsay si am privit altfel acest tablou, cu ochii sufletului, încercând sa descifrez în atingerea pensulei tremurul mâinii unui om chinuit de boala dar luptând împotriva uitarii pentru a da culoare pasiunii pline de respect fata de mentorul sau.
Întelegeti acum ce trebuie ochiului ca sa depaseasca simtul comun, de ce galbenul se transforma în aur?
Ochiul care priveste are nevoie sa depaseasca instantaneitatea imaginii si sa mearga mult mai departe, cautând în realitatea vietii continute în el.
Iata de ce, daca vrem într-adevar sa întelegem pictura, trebuie mai întâi sa învatam sa o privim. Simtul comun este o jugnire adusa acesteia si o frustrare intelectuala pentru cel care doreste sa înteleaga ceva din frumusetea artei…
Despre impresionisti sau alte curente e nevoie de tot atâta pasiune si rabdare.
Linkuri utile:
http://www.rdl.com.lb/1998/3656/expo.htm
——
http://www.musee-orsay.fr/fr/evenements/expositions/au-musee-dorsay/presentation-generale/article/millet-van-gogh-6743.html?cHash=2451697557