Gargui
Scris de Silvia Gradinaru • 11 November 2009 • in categoria SF/Fantasy
Autor: Andrew Davidson
Rating:
Editura: ALL
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Teodor Fleșeru
Numar pagini: 493
ISBN: 973-724-213-6
(ediţia în limba engleză)
Recunosc, am început lectura romanului de care urmează să vorbesc cu un oarecare grad de scepticism. Mă întrebam ce poate să posede Gargui în plus faţă de restul apariţiilor fantasy, predominant populate de vampiri şi alte creaturi ale nopţii, foarte la modă în ultima perioadă.
Dar, pe măsură ce citeam, deveneam din ce în ce mai surprinsă de ceea ce găsesc. Cu fiecare pagină pe care o parcurgeam îmi dădeam seama că este o carte pe care îmi va fi greu să o las din mâini până ce nu o voi termina.
Subiectul poate părea banal la o primă vedere. Naratorul, al cărui nume nu îl aflăm, un om aparent superficial şi cinic, este spitalizat în urma unui accident de maşină ce i-a provocat arsuri grave. În timpul recuperării, o întâlneşte pe Marianne Engel, sculptoriţă, şi ea pacientă a respectivului spital. Totul ar părea simplu dacă ar fi vorba de o poveste obişnuită de dragoste care se naşte din momentul respectiv, însă ea pretinde că povestea lor începe cu 700 de ani în urmă, în Germania Medievală, ceea ce face ca linia dintre realitate şi ficţiune să devină una foarte subţire. Un exemplu pentru acest fapt îl găsim aflând răspunsul la întrebarea "Ce sau cine sunt Garguii?" Nimic altceva decât suflete pe care Marianne le eliberează transpunându-le în artă. În ciuda faptului că Marianne este suspectă de schizofrenie, credibilitatea celor spuse de ea nu pare a fi prea mult pusă la îndoială şi, în timp, complicata relaţie dintre cei doi prinde contur.
Cel mai dificil lucru când vine vorba de scris, descopăr acum, nu e actul propriu-zis de construire a frazelor. E cum decizi ce pui în ele, unde anume, şi ce laşi afară. Spre deosebire de personajul din Gargui, Andrew Davidson nu lasă să se întrevadă dificultăţile pe care le-a avut în nici unul din aceste sensuri. Capitolele sunt construite în aşa fel încât să suscite interesul, iar alegerea cuvintelor este şi ea una inspirat făcută.
În aceste condiţii, este cu atât mai surprinzător faptul că ne aflăm în faţa unui roman de debut. Cei şapte ani de muncă depuşi pentru scrierea sa justifică probabil echilibrul foarte bine susţinut al multiplelor planuri narative. Marianne îşi asumă rolul de povestitor al idilei din secolul 14, precum şi al altor istorii de iubire ce au avut loc în locuri precum Islanda, Italia sau Japonia, ce pot fi interpretate ca fiind distincte, dar şi ca fiind parte a metempsihozei pe care o trăiesc chiar ei.
Talentul care transpare paginilor este susţinut şi de o intensă muncă de documentare, nu numai în ceea ce priveşte bolile psihice sau consecinţele diferitelor grade de arsură, ci şi în domeniul scrierilor medievale, nume mari fiind prezente în pagini: Dante, Eckhart, Hartmann von Aue sau Wolfram von Eschenbach. Dintre acestea, referinţele către Infernul lui Dante sunt numeroase, dar expresivitatea vizuală a cărţii este demonstrată prin oferirea unei proprii versiuni a Iadului care urmează unei lumi unde Raiul este promis "ca o consolare pentru o existenţă care este prea lungă şi în acelaşi timp, paradoxal, prea scurtă". În acest sens, cartea abundă de informaţii şi imagini, cărora traducerea le conferă o oarecare artificialitate, fără a le afecta totuşi firescul.
Postfaţa cărţii ne spune că intriga medievală se poate aseamăna celei din "Numele trandafirului", sensibilitatea poveştii de iubire celei din "Pacientul englez", în contextul în care Marianne devine o Seherezadă modernă. Aş putea adăuga chiar că, în anumite momente, stilul său îmi aducea aminte de scriitura lui Palahniuk.
Chiar dacă asemănările acestea pot fi făcute la un anumit nivel, nu trebuie formată involuntar opinia că acesta este un roman al asemănărilor. Ne aflăm în faţa unei cărţi originale, a unei poveşti misterioase despre destin şi iubire, subiecte pe care cititorul cinic este foarte posibil să le evite. Va rata însă astfel ocazia de a fi fascinat de frumosul pe care îl putem găsi în banalul cotidian, odată ce suntem dispuşi să trecem graniţa fantasticului.
Citeste cele 12 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Si mie mi-a placut f. mult comentariul, m-a facut chiar sa adaug Gargui pe lista cartilor de citit in viitor :). Din seria asemanarilor de care ai amintit, pot spune ca pe mine rezumatul romanului ma duce cu gandul la Adam si Eva a lui Rebreanu.
-
Madi, asemanarea pe care ai facut-o cu Adam si Eva lui Rebreanu e un punct de vedere interesant. Ideea generala a ambelor carti este aceeasi, o singura viata nu este uneori de ajuns pentru ca doua suflete pereche sa isi traiasca iubirea. Dar in timp ce romanul lui Rebreanu prezinta un “studiu de caz” al reincarnarii, in Gargui reincarnarea este doar sugerata, accentul fiind pus pe transformarea sufleteasca a naratorului cartii.
-
Ai dreptate, Marilena. Eu sugerasem aceasta asemanare doar pe baza articolului citit aici. Intre timp am reusit sa imi cumpar cartea, sunt pe la jumatate si ard de nerabdare sa o termin. M-a cam bulversat inceputul, un pic prea dur pentru mine, dar am perseverat si bine am facut caci acum n-as mai lasa-o din mana. Revin cu impresii cand ajung la final.
-
-
-
Pingback: Reminder BookTalks
-
un alt comentariu de pe http://bit.ly/gi5eI ne scoate in evidenta traducerea proasta. Cum e originalul?
-
Ca pentru orice carte, se aplica principiul “traduttore traditore”…. Dupa cum am spus si mai sus, din punctul meu de vedere, traducerea are intr-adevar cateva scapari care fac limbajul putin mai rigd pe alocuri dar nu mi se pare ca sunt deranjante asa cum spune articolul respectiv.
-
-
Tocmai am terminat de citit Gargui. Uau! E un roman incredibil, pe care l-am citit cu sentimente amestecate, uneori mi s-a facut pielea de gaina, m-am ingrozit, alteori am recitit unele pagini dense de informatii. Daca traducerea era proasta sigur nu as fi avut asemenea trairi. In articolul de care pomeneste Florin se mentioneaza cuvinte care cica nu ar exista in limba romana. Aburcat si clatarit sunt si in DEX, iar grotesc poate fi substantivizat. Nu asta e problema. Daca e sa reprosez ceva m-au deranjat cuvintele spuse pe sleau, dar sunt putine. In schimb povestile de iubire din carte sunt chiar faine, in special povestea lui Sei si a lui Francesco! Iar capitolul calatoriei in infern, in care se impletesc toate povestile mi s-a parut fascinant. Foarte tare cartea!
-
Am citit romanul inainte de a citi aceasta recenzie. Nu cred ca il mai pot citi iar, dupa ce am citit recenzia ta, sa vad daca “l-as vedea” altfel, dar pare altfel…
-
L-am citit atunci imediat dupa Gaudeamus, de unde l-am cumparat.Nu mi s-a parut extraordinar, dar mi-am dat seama ca deziluzia a fost provocata de traducerea proasta.Si totusi nu stiu daca i-as mai acorda timp pentru inca o lectura,dar in engleza de data aceasta.
S-a facut atata caz pe seama acestei carti incat sincer cand am terminat romanul inca ma asteptam sa se intample ceva,singura parte care m-a fascinat a fost cea legata de spatiul germanic medieval, dar asta pentru ca mereu am fost pasionata de istorie. -
Hmm. Am cumparat cartea de la un anticariat din Scotia. Mi-a placut designul mult de tot. Paginile putin innegrite, coperta parca invechita, un rosu sangeriu.
Ar trebui sa ma pun sa o citesc daca e chiar bun debutul acestui autor :D -
am asteptat 3 ani ca sa imi pot permite aceasta carte.a meritat pe deplin asteptarea.m-a tinut cu sufletul la gura,m-a infuriat si m-a zapacit cartea asta.o pun in topul celor foarte bune citite.
Marilena spune:
11 November 2009 | 1:40 pm
Felicitari pentru comentariu, Silvia! Romanul e intr-adevar tulburator si original. Nu e doar fantasy, este si istorie romantata, plin de simboluri si legende. Povestile de dragoste presarate in carte sunt pagini de literatura adevarata, preferata mea e povestea lui Sei, japoneza fauritoare de obiecte din sticla, de un dramatism care ma infioara… Iar autorul canadian va veni in Romania la Targul de carte Gaudeamus, pentru lansarea cartii.