Titlu: Noaptea de foc
Autor: Eric-Emmanuel Schmitt
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Marieva Ionescu
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-779-103-7

Când am citit descrierea cărții, am crezut că e vorba despre supraviețuirea unei nopți în deșert. Am lecturat cărți și am vizionat filme de-a lungul timpului despre persoane care au trecut prin diverse experiențe-limită în confruntarea cu natura. Și atunci am crezut că și acest roman se raportează la o astfel de situație. Însă mare mi-a fost surpriza în momentul în care am descoperit că de fapt subiectul se raportează la o experiență mistică.

Eric-Emmanuel Schmitt, (acum in vârstă de 57 de ani), a plecat la vârsta de 28 de ani într-o expediție în Sahara, ca documentare pentru un scenariu de film despre Charles de Foucauld (un preot martir al bisericii catolice).

Călătoria în sine se va dovedi una dificilă căci deșertul este necruțător. Pe timp de zi soarele arde îngrozitor, iar frigul nopții îngheață oasele și sângele în vene. Din moment ce planurile lui inițiale erau de a medita și de a se autocunoaște mai bine, Eric este frustrat de faptul că nu reușește să se concentreze la nimic. Mintea și corpul nu se zbat decât pentru supraviețuirea într-un mediu ostil, iar cărțile luate pentru călătorie zac neputincioase în rucsac.

„Îmi schimbasem concepția despre călătorie: destinația contează mai puțin decât renunțarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiați, vecini, obiceiuri, dorințe, opinii, pe tine însuți. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităților infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ți pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că știi și să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieșit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje și fără țintă.“

Pe fundalul angoasei resimțite în deșertul atât de ostil, privește cu admirație la tuaregul Abayghur care îi însoțește, pentru care locul reprezenta „acasă”. Personajul dă dovadă de un calm supraomenesc, pare împăcat cu sine și cu natura în mijlocul căreia se află, este atent la semnalele trimise de deșert și preconizează viitoare manifestări ale acestuia.

Tot ceea ce face Abayghur denotă siguranță de sine, un echilibru pe care Eric nu îl posedă, deși este un intelectual venit dintr-o lume a civilizației avansate. Simte cumva discrepanța dintre mediul în care trăim noi, creat artificial pentru a ne asigura comoditatea și siguranța, și universul tuaregului, natural, neatins de mâna omului și totuși furnizor de armonie interioară.

Sursa foto: pexels.com

Porniți în urcușul unui munte, Eric simte ulterior o nevoie puternică de eliberare, de mișcare, de fugă. Așa că pe drumul de întoarcere o ia înainte cu pași repezi, fără să conștientizeze faptul că se îndepărtează de grup. Ajuns la poalele muntelui, realizează că a greșit drumul și că a rămas singur. Trece rapid printr-un flux de senzații, de la panica inițială la frica de moarte. Frigul se apropie amenințător, iar Eric este îngrozit de perspectiva unei nopți sub cerul liber.

Are parte însă de o experiență pe care el o va numi „mistică”. Totul se petrece mai mult la nivel senzorial și mental. Simte o detașare de materie, de tot ce e mundan, iar o flacără interioară pare să îi confere acel echilibru după care tânjise de atâta timp. Deși nu primește un răspuns clar la întrebarea care i se naște în minte, „Ce ești / cine ești?”, va simți fără tăgadă că e vorba de o prezență divină.

Însuși elementul de foc duce cu gândul la rugul aprins care i-a ieșit în cale lui Moise din Vechiul Testament: „Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustie, și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb. Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; și iată că rugul era tot un foc, și rugul nu se mistuia deloc.”

M-am întrebat: de ce oare a simțit scriitorul nevoia să relateze această experiență după atât de mulți ani?

Poate tocmai pentru că trecerea timpului a reușit să valideze respectiva experiență. Întâmplarea nu s-a pierdut în negura amintirilor, ci a rămas la fel de intensă. „Noaptea de foc” nu a fost decât un punct de plecare pentru o cunoaștere mai aprofundată a ideii de divinitate.

• Plusuri

  Un roman al trăirilor intrinseci, cu o idee originală, poate tocmai pentru că pleacă de la o întâmplare autobiografică, aspect care îi conferă veridicitatea de care avea atâta nevoie.

• Recomandari

  Pasionaților de povești de viață intense, inspirate din realitate.