0Autor: Jean-Claude Carrií¨re
Rating:
Editura: Pro Editură şi Tipografie

Înţeleg slăbiciunea pentru biografii şi istorii închipuite, fie ele documentate pe baza trecutului, fie plasate în viitor. Este, în cazul primelor, şi o curiozitate măruntă care le cere, dar şi nevoia de a legitima într-un fel o operă, oricare ar fi ea: Cum a trăit omul care a făcut istorie? Ce întîmplări din viaţa şi din mintea lui îi pot explica faptele? De ce tocmai el? Cred că aceste întrebări, cînd există la baza unei ficţiuni istorice, sunt suficiente împotriva dispreţului şi etichetării drept gen minor.

Carrií¨re şi Goya

Felul în care se apropie Jean-Claude Carrií¨re de Francesco de Goya i-ar îngrozi, probabil, pe admiratorii (în alt secol, aş fi spus: pe discipolii) acestuia din urmă. Nu e o scriere-omagiu, sacrificiu adus geniului lui Goya sau vieţii lui neoficiale, ci mai mult o încercare atentă de a reda un veac tulburat şi magnific: sfîrşitul secolului al XVIII-lea - începutul secolului al XIX-lea, în care au loc înăsprirea şi căderea Inchiziţiei spaniole, ascensiunea şi declinul lui Napoleon Bonaparte, infiltrarea ideilor liberale în Spania şi înăbuşirea lor în spiritul laşităţii tradiţionale.

Acesta este cadrul în care personajul Francesco de Goya pictează, cu calmul său greoi, regi şi regine, contese, fiice de negustori, clerici şi inchizitori, pe de o parte, şi viaţa reală din străzi, taverne şi inchipuire, pe de altă parte: demoni, crime, prostituţie, bătrîneţe, moarte. E un vizionar inocent, observator exterior al timpului său, de vreme ce singura sa încercare de a se implica, de a acţiona nu îi reuşeşte, şi nu o dată îl putem bănui că nu pictează ceea ce vede, ci că picturile lui creează lumea.

Acelaşi personaj constituie legătura dintre un inchizitor aprig care devine un ateu la fel de convins, Lorenzo Casamares, şi fiica unui negustor bogat, Inés, închisă de Inchiziţie timp de cincisprezece ani pentru un motiv mărunt. Goya le face amîndurora portretele, urmărit de figura lui Inés ca de o întrupare a frumuseţii pure, şi în chipurile lor găseşte ceea ce numeşte el "o fărîma de viaţă". Precipitarea acţiunii, orchestrată ireproşabil de Carrií¨re, arată cum tocmai fărîma de viaţă le va fi fatală.

Los Caprichos

Întreaga Spanie se oglindea în aceste "capricii": o natură inexorabilă, un cer sumbru de la care nu era de aşteptat nimic, deşi nu putem renunţa la rugăciuni, o apăsare veche, insuportabilă, dar mereu reînnoită, ca şi cum ar fi renăscut de la sine, o resemnare revoltată şi brusc furioasă, o bizarerie normală, o prezenţă a morţii ca un membru al familiei, siguranţa calmă că raţiunea nu conduce lumea şi chiar că adevărul suprem este sigur iraţional, demoni şezînd lîngă foc, trecerea bruscă de la zîmbetul unei femei la visele cele mai negre."

Pe lîngă stilul curat, lipsit de pretenţii în care e povestită acţiunea, Fantomele lui Goya are şi meritul de a-l conduce pe cititor la acele tablouri, schiţe şi gravuri menţionate în carte. Los Caprichos apar ca motiv al cărţii, indică o realitate cinică şi ridicolă, a urîţeniei şi întunericului, contradictorie şi iraţională. Cred că apariţia lor în carte poate fi şi o momeală pentru a cerceta desenele lui Goya.

În fine, un alt lucru pentru care apreciez Fantomele lui Goya este onestitatea cu care a fost scrisă. Autorul nu cere nici de la subiect, nici de la cititor mai mult decît poate oferi: o versiune un pic boemă, cu vagi sclipiri ironice despre o perioadă agitată, despre un personaj măreţ, de asemenea agitat şi, paradoxal, inactiv în fapte. Iar dacă aventura istorică trezeşte în cititor un interes real pentru picturile lui Goya, merită atenţie la fel de mult ca o biografie clasică.

Scrisă de Mihaela Butnaru