Scris de Liviu Szoke • 15 February 2023 • in categoria Lit. contemporana, Roman de dragoste
După o carte foarte bună, dar cu un personaj masculin de-a dreptul detestabil, un roman interbelic devenit clasic și un rateu modern complet, în colecția Byblos a Editurii Curtea Veche îi vine rândul unui roman modern excelent scris de britanica Dolly Alderton. Autoarea, născută în 1988, este fostă jurnalistă și scenaristă cu nenumărate colaborări la activ în cele mai diverse reviste și ziare.
Nina are treizeci și doi de ani și se consideră o persoană împlinită: tocmai a publicat prima carte de bucate, una nonconformistă, deci cu atât mai bine primită de public și de critică, și-a achiziționat un apartament șic, deși cam micuț, iar acum stă singură-singurică, după ce s-a despărțit de fostul iubit cu care a avut o relație de șapte ani. Deci s-ar părea că lucrurile se așază bine pentru Nina, iar acum poate ieși la vânătoare, doar are toată viața înainte și cel mai populat oraș din Europa la dispoziție pentru a alege după bunul plac. Plus o clică de prietene care i-ar putea da sfaturi avizate în această privință.
Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, lucru pățit de multă lume, iar protagonista noastră are parte de un șir de trei aventuri (era să le zic altfel) pasagere care nu se lasă cu relația mult visată. Așa că Nina apelează la un site de întâlniri cu ajutorul căruia îl cunoaște pe bărbatul visurilor tuturor femeilor: înalt, solid, bronzat, atent, cu simțul umorului și contabil pe deasupra, deci cu un job stabil. Însă cum legile lui Murphy spun pe bună dreptate că, dacă te simți bine, o să-ți treacă, așa se întâmplă și cu Nina. Tînăra este ghosted, adică i se dă cu tifla exact când lucrurile începeau să meargă perfect și tocmai ce-și spuseseră reciproc, ea și Max, că se iubesc. Căci Max începe să-i răspundă tot mai rar la mesaje și să-i ignore apelurile telefonice, pentru ca apoi să nu-i mai răspundă deloc. Intrând parcă în pământ.
Căci deh, există și astfel de persoane stranii pe acest Pământ. Sincer, n-am înțeles prea bine ce-a fost în mintea lui Max după ce am cunoscut-o cale de jumătate de carte pe Nina. Chiar e o fată cumsecade și cu mult peste toate entitățile feminine care populează acest roman, în frunte cu mama ei, care e o mostră de „așa nu” și pe care n-ai putea să o înțelegi nici în ruptul capului. Pentru că-n timp ce tatăl Ninei, un fost strălucit profesor și un om bun de pus pe rană, pierde tot mai mult contactul cu realitatea din pricina demenței și nu mai are pe cine să se bazeze decât pe soția sa și pe fiica ce nu-i poate vizita zi de zi, mama Ninei decide să-și schimbe complet viața, apelând la life coaches, mantre, yoga, sucuri alternative, pilates etc. Ba mai mult, hotărăște să-și schimbe și prenumele: de azi înainte se va numi Mandy. Uite-așa, nitam-nisam, că i se pare mai interesant. E drept că la o anumită vârstă poate ajungi să-ți zici că e nevoie de-o schimbare și că nu e cazul să te mulțumești cu ce ți-a oferit viața până atunci, simțind că o poți lua într-o cu totul altă direcție și face altceva cu timpul rămas. Uitând, sau încercând să uiți, de cel care ți-a stat până atunci alături și care are poate cea mai mare nevoie de tine când dă de greu. Mama Ninei e un astfel de exemplu.
Ar mai fi destule de zis despre viața complicată a Ninei, care a rămas bună prietenă cu fostul alături de care petrecuse șapte ani și merge până într-acolo încât acceptă să participe la petrecerea burlăcițelor organizată de de noua logodnică. Sau despre vecinul de coșmar care-i face viața un calvar doar pentru că poate. Sau despre prietena ei cea mai bună a cărei purtare tot mai stranie te pune adesea pe gânduri.
Însă povestea asta despre relații eșuate, evenimente capabile să-ți schimbe viața, prietenie, trecut și viitor ce nu pot fi schimbate, bărbați nașpa și femei sucite, părinți chinuiți pe nedrept de soartă sau care-i chinuie pe alții doar din egoismul cel mai pur, iertare de sine și iertare față de alții, este plină de o asemenea amărăciune, dar și de o tandrețe fără seamăn, punându-te adesea pe gânduri în legătură cu diverse aspecte la care în mod normal nu stai să te gândești decât atunci când dai de greu.
Cină de o „lună-versare”. În șapte ani cât am fost împreună, nu cred că Joe și-a amintit măcar o dată de aniversarea noastră. Cum fac femeile astea de le iese? Care e secretul lor? În ce orificiu neașteptat, mistic din corpul lor le dau voie bărbaților să intre ca, în schimb, să-i determine să facă toate aceste lucruri absurde? Sau poate că pur și simplu le spun ce să facă și când, iar restricția privind alternativa îi face pe iubiții lor să se simtă mai degrabă păstoriți decât duși la tăiere? Nu cumva îi tratasem greșit pe bărbați, ca pe niște adulți, în loc să-i consider niște miei rătăciți?
Am fost instruite de Franny să rămânem pe scaunele noastre pentru următoarea activitate, cu care, în mod regretabil, eram familiarizată. O ceremonie a heternormativității: o încoronare a suveranului prost gust; un ritual care presupune strigăte în cor, clipit din ochi și o umilitoare lipsă de autoironie, decență și gust: jocul chiloților.
Copyright ©2011 Bookblog.ro