Titlu: Plasterca
Autor: Călin Torsan
Rating:
Editura: Casa de pariuri literare
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 200
ISBN: 978-606-634-284-9

„Plasterca… Țara ei imaginară. Una în care se retrăgea de fiecare dată când avea poftă, ca un melc răsfățat de propria cochilie. […] Într-una din zilele acestea fierbinți, Milena s-a apucat să-mi povestească chiar despre toamnă. Despre cum se așterne ea în Plasterca, fără să grăbească oamenii din calea verii ce se pregătește de plecare, așa încât, de-a lungul celor trei luni, chiar de la începutul lui septembrie și până când noiembrie își dă ultima suflare, Plasterca-nii se pot bucura de o vreme încă destul de răbdătoare. Și sunt convins că lucrul acesta nu are cum decât să bucure locuitorii. Pentru asta, este de ajuns să privesc harta pe care fetița a desenat-o într-o agendă destinată întâmplărilor pe care i le stârnește acest tărâm fictiv și pe care i-am șterpelit-o într-o bună zi.”

Plasterca… La început apare ca o țară imaginară. Apoi… se transformă. Nu neapărat țara, cât cel ce o percepe. Exact cum expresia Beauty is in the eyes of the beholder (Frumusețea stă în ochiul privitorului) pretinde, Plasterca începe ca o plăsmuire puerilă – foarte elaborată, totuși – și sfârșește a fi un refugiu foarte serios pentru oamenii maturi. De asemenea, am perceput această lume imaginară ca pe un pretext. Un pretext al autorului de a-și extirpa o durere, o apăsare, oricare ar fi fost ea, oricum, genul de apăsare care de fapt îl face pe scriitor să scrie. Personajele, deși bine conturate, par cumva diafane, par a exista ele însele precum Plasterca, doar în imaginația personajului principal. Acțiunea nu este acțiune, ci o trecere în revistă a unor evenimente, mai mult sau mai puțin interconectate.

Plasterca este, până la urmă, un experiment literar. Structura romanului este inedită. Capitolele sunt numerotate în plastercană, limba oficială a lumii imaginare Plasterca, iar unul dintre ele este, pur și simplu, ca un altoi care ar trebui să crească mai târziu, să dezvolte un alt soi: dacă toate capitolele sunt relatate la persoana întâi, capitolul Obzdedi, adică optsprezece, este relatat de către altcineva. Un personaj pe care, de altfel îl întâlnim înainte în carte. Sună ca o intruziune, dar una foarte plăcută. E ca și cum personajul s-ar decide brusc să dea buzna, să preia controlul și să-și exprime și el părerea cu privire la personajul principal. Asta cu atât mai mult cu cât intervenția este, într-o oarecare măsură, apologetică.

Întâmplările – după cum spuneam, o serie de evenimente separate, unele interconectate, altele nu – au o tentă de destăinuire. Este ca și cum autorul ar mărturisi o vină, ca și cum introspecția ar fi declanșată de realizarea subită a comiterii unui păcat de neiertat. Spun asta deoarece singurele relatări care ar putea fi considerate altfel decât apologetice, sunt cele legate de Milena, fiica personajului principal (pe care aflăm chiar cum îl cheamă în capitolul relatat de intrus). Din aceste relatări răzbate o mândrie, o satisfacție de genul Asta-i fiică-mea!

O surpriză foarte plăcută o reprezintă finalul cărții, foarte neașteptat, dar care vine ca un catharsis și este în total acord cu stilul, despre care, după cum spuneam, am presupus la un moment dat că ar putea fi confesiv.

Este foarte adevărat că aș fi putut de asemenea privi Plasterca drept un refugiu al unei minți neadaptate, care însă simte nevoia să îl concretizeze în ceva mai palpabil decât o lume proprie imaginară. Așa încât o pune pe seama imaginației copilului. Oricum copiii au tot felul de prieteni și lumi imaginare, așa încât nu ar face nici un rău. Atunci însă, toate elementele din carte ar trebui reconvertite, toate personajele redimensionate, recalibrate, pentru ca simbolistica să scoată la iveală ceva coerent și cu sens. Și atunci aș intra într-o zonă care-mi amintește de caricatura în care autorul citește o critică într-un ziar și spune gânditor „Deci… asta am vrut să spun!” Mă voi rezuma deci, la o prezentare a ceea ce este evident, așa încât să nu ajung să denaturez sensul cărții – care oricum este, până la urmă, extrem de interpretabil.

Ca și concluzie, cred că, indiferent de interpretarea care i se poate da, Plasterca este, de fapt, o poveste pentru adulți, în aceeași manieră în care Alba ca Zăpada, Cenușăreasa sau Vrăjitorul din Oz sunt povești (și) pentru copii. Are același farmec pe care l-au avut asupra mea toate acele povești când eram mic: dezvoltă o lume nouă, surprinzătoare, iar metamorfoza de la final oferă aceeași satisfacție pe care o oferă deznodământul poveștilor, și anume, este eliberatoare.

• Plusuri

  O surpriză plăcută în cadrul listei mele de lectură, Călin Torsan aduce cu Plasterca o boare de altceva într-un cotidian răstălmăcit. Aș vrea să cred că nu e o excepție. Ca stil literar este extrem de plăcut. Mi-ar face o deosebită plăcere să mai gust ceva cu iz de Plasterca.

• Minusuri

  Deși nu am nimic de reclamat, am vrut să menționez și rubrica asta tocmai pentru a scoate în evidență părțile pozitive.

• Recomandari

  Recomand Plasterca iubitorilor de literatură română, cititorilor care simt nevoia de altceva și celor care consideră că niciodată nu strică să mai schimbi stilul.