Dragoste romantic-naturalistă

Titlu: Visul
Autor: Émile Zola
Rating:

Editura: Litera
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Nicolae Teică
Numar pagini: 282
ISBN: 978-606-600-885-3

O poveste de dragoste la granița dintre realism, naturalism și romantism, profilată pe fundalul secolului al XIX-lea.

Dar, în clipa aceea, Angélique își dădu seama că avea picioarele goale și că Félicien le vedea. O copleși rușinea. Nu îndrăznea să se clintească din nou, sigură că, dacă se ridica, i le va vedea și mai mult. Apoi se sperie, își pierdu capul și o luă la fugă. Prin iarbă, picioarele ei mici alergau, nemaipomenit de albe. Noaptea se lăsase mai adâncă, Clos-Marie devenea un lac de întuneric, între arborii mari din vecinătate și masa catedralei. Și, la suprafața beznelor ce acopereau pământul, nu mai exista decât goana piciorușelor albe, de albul mătăsos al porumbițelor. - astfel de momente abundă în Visul lui Zola, marcând interacțiunea când sfioasă, când explozivă dintre personajele principale.

Premisa este una clasică, tânăra orfană Angélique este salvată de o familie de broderi, iar odată cu devenirea sa, apare și prima dragoste, care, bineînțeles este una interzisă din cauza statutului social – tânărul Félicien este nimeni altul decât fiul dezmoștenit și reabilitat al monseniorului.

Émile Zola construiește două personaje stranii, într-un amestec de răbufniri romantice și „manii” ce se înscriu probabil în tendințele sale naturaliste, care însă pentru mine au fost puțin credibile. Dragostea este una marcată de imposibilitate, în linia „marilor povești tragice” într-un fel, dar care, din punctul meu de vedere, nu reușește să se suțină în această linie până la capăt. Probabil din cauza previzibilității gesturilor îndrăgostiților. Un alt strat permează povestea celor doi, și anume drama familială, puternic prezentată prin figura lui Hubertine (mama adoptivă), care este în adevăratul spirit realist, având o psihologie mult mai complexă. Toate acestea sunt contrastate de caracterul tânăr și „sălbatic” al tinerei care se îndrăgostește inițial de figurile sfinților și care se visează martiră, asemeni Sfintei Agnes, protectoarea sa legendară.

Între puritate desăvârșită și pasiune aproape vulgară, cu răbufniri violente, între drama familiei și interdicția socială, Visul devine romanul vremurilor sale, exceptând momentele mai mult sau mai puțin romantice. Scriitura este una încărcată, Zola având atenția ceasornicarului în privința detaliilor, în crearea atmosferei, însă firul narativ este destul de previzibil, după cum spuneam, în modul „marilor povești de dragoste”. Catedrala, însă, devine un personaj interesant de urmărit din perspectiva protagoniștilor, martor tacit sau chiar conspirator în povestea celor doi, tăinuind și găzduind dragostea și pasiunea tinereții.

Visul este, în cele din urmă, un semn de întrebare pentru mine, lăsându-mă cu sentimente amestecate în privința plăcerii lecturii, însă tratat ca o poveste de dragoste, trebuie să recunosc faptul că nu m-a convins până la capăt.