Titlu: Dilăr pentru o zi
Autor: Andrei Ruse
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 296
ISBN: 978-973-46-1916-0

Nu ştiu dacă Andrei Ruse este mare cititor de Dostoievski, dar i s-ar potrivi mănuşă. Nu de alta, dar prima întrebare pe care mi-am pus-o cu insistenţă după ce am încheiat lectura ultimei sale cărţi a fost: legea (morală) este în noi sau în afara noastră?

Susţin ideea conform căreia o carte de literatură care suscită cât mai profunde întrebări este o carte promiţătoare. Căci trăim într-o lume în care, atenţie, ,,nimeni nu-şi mai pune întrebări, oamenii au deja răspunsuri înainte de curiozităţi.’’(p. 64) În consecinţă, cu trei mici amendamente, care vor urma, afirm că Andrei Ruse este un autor îndrăzneţ şi talentat.

Acţiunea cinematografică a prozei pe care o prezint aici, un pic prea cinematografică chiar spre final, aş opina, este simplă şi convingătoare. Radu, poliţist la Antidrog, 44 de ani, are ambiţii de mărire, de progres profesional şi ştie că poate realiza rapid acest salt valoric şi financiar dacă va captura un dilăr de droguri. În consecinţă se dă drept pictor consumator şi îl întâlneşte pe Nebunul, un dilăr cel puţin original. Petrec împreună peste şaisprezece ore, prevalent în maşină, şi atâta este suficient pentru ca Radu să aibă o viziune asupra binelui şi a răului. Călătoria, iniţierea, locul secret sunt trei topoi canonici ai literaturii lumii, utilizaţi de milenii deja, cu succes. Andrei Ruse uzează de ei cu pricepere şi înainte de ivirea zorilor, simbolic, cele două personaje ale sale poposesc la o vilă unde Radu va experimenta şi sexul sub efect MDMA. Finalul va fi pe cât de surprinzător, pe atât de grăbit, dar nu-l dezvălui pentru a nu strica efectul de lectură.

Aşa cum indicam deja, problema binelui şi a răului este prezentă la tot pasul. Fără a scrie moralizator, Andrei Ruse îşi pofteşte cititorul să judece cu mintea sa, lucid, cine slujeşte binelui şi cine răului în acest roman. O a doua puternică sugestie a textului este cea legată de problema majoră a unei societăţi globalizate: manipularea mediatică. ,,Ecranul, care le radiază trupurile, dar mai ales mintea. Şi minţindu-se pentru câteva minute sau ore, Doamne iartă-mă, că viaţa e aşa. Şi că-i acolo. Că ei sunt acolo, că vor ajunge mari cât de curând şi lumea se va uita la ei. Vieţi ratate. Legume proaste, anesteziate de media, care nu pricep chiar nimic...’’ (p. 90). O a treia sugestie care derivă de aici este chestiunea liberului arbitru. Este evident că alegerea unui drog sau a altuia este o problemă de selecţie, de voinţă. E ca şi cum ne-am întreba oare când ne-am pierdut spiritul critic şi libertatea, noi, oamenii secolului XXI?

Căci dacă nouă, speciei de consumatori (de mâncare fast-food sau bio, de informaţie, de cosmetice, de automobile, de emisiuni tv, de ...artă, de....droguri, de....euri etc.) ne lipseşte acest discernământ, ce ni l-am amputat voit, lui Andrei Ruse îi prisoseşte. De pildă, el operează un portret deloc flatant implicit al Bucureştiului, ca şi capitală şi loc al pierzaniei. M-am dus cu gândul la Mateiu Cargiale, la Bogdan Suceavă, imediat. Andrei Ruse vede Bucureştiul ca pe un oraş cu prea multe garduri şi împrejmuiri, simbolic zăbrelit, pentru a delimita sclavii de stăpâni. Dar care sunt stăpânii? Ei sunt dincolo de afacerile dilărilor de droguri, veţi vedea citind, desigur.

În spiritul celor de mai sus, Andrei Ruse îşi lasă cititorii să experimenteze la nivelul unor ample descrieri varianta consumului de iarbă, K, THC, MDMA, cu tot efectul lor de moment de natură optică, orgiastică, relaxantă, psihedelică etc. ca apoi să fie prezentat efectul secundar, la distanţă de o oră, două, trei: dezechilibrul emoţional, durerile, sufocarea, leşinul, tahicardia, anxietatea, frica, incontrolul sfincterelor etc. Şi pentru că pomeneam mai sus de trei aspecte mai puţin reuşite ale cărţii, aş semnala stilistica deficitară. Astfel, personajele vorbesc repetitiv, colocvial, într-un delir redundant, licenţios, sacadat. În al doilea rând, Radu, este un personaj care cedează prea uşor unor aparenţe, iar Nebunul este niţel prea idealizat. Dar Nebunul are totuşi o teorie interesantă asupra fericirii care am fost învăţaţi să ne-o procurăm, cumpărăm şi mai puţin să o descoperim în noi înşine: ,,Despre asta, e viaţa, frate? Plm, cauţi fericirea? Uite-o! Costă doar două milioane juma’ gramul, dacă vrei, e un preţ special doar pentru tine’’ (p. 246)

• Plusuri

  O satiră lucidă a lumii noastre în derivă.

• Minusuri

  Câteva scăpări stilistice.

• Recomandari

  Pentru toţi aceia care s-au obişnuit să-şi cumpere fericirea şi care nu mai ştiu că se poate şi altfel.