Titlu: Nu privi înapoi
Autor: Tudor Călin Zarojanu
Rating:
Editura: Lebăda Neagră
Anul aparitiei: 2023
Numar pagini: 174
ISBN: 978-606-9623-78-7

Simt, din ce în ce mai des, nevoia să deschid o discuție despre maniera în care percepem literatura română contemporană. Zecile de discuții pe marginea felului în care este receptată, prospețimea pe care o aduce sau nu un autor român, dileme despre cât sex (sau abstinență) poate încăpea în paginile unei cărți - toate aceste elemente au apărut în vizorul cititorului și se amplifică, aidoma unor valuri, tot mai frecvent. 

Perspectiva mea asupra literaturii contemporane din spațiul românesc poate fi însumată într-o frază: poți câștiga sau pierde tot în doar câteva clipe. Din dorința de a reține cititorul mai mult pe paginile cărților lor, unii autori recurg la fantasmagorii de diferită amplitudine. Alții, într-o manieră foarte stilată, rămân la canoanele literare consacrate, o zonă de confort, dacă vreți, unde nu prea ai cum să dai greș.

Tudor Călin Zarojanu, un nume pe care nu l-am întâlnit până la romanul despre care voi scrie în această cronică, a ales să utilizeze mecanismele scrisului impecabil, ceea ce a rezultat într-un volum destul de neobișnuit, care mi-a provocat senzații mixte. 

Nu privi înapoi este istoria unui bărbat care ajunge în pragul crizei existențiale din apropierea vârstei de 40 de ani. Ștefan, așa îl cheamă pe protagonistul nostru, este programator, dar și un pasionat de filosofie, care își îmbracă emoțiile într-un constant puseu de umor forțat. Este căsătorit cu Otilia și are o fiică, pe nume Cristina, iar viața lui se încadrează perfect într-un termen trist: anostă. 

Împărțindu-și existența între casă și muncă, acesta începe să își pună o serie de întrebări despre propria sa fericire. Poate că acest proces de auto-chestionare ar fi fost imposibil dacă la orizont nu apăra Laura, o tânără de vreo 19 ani. Între cei doi izbucnește un fel de pasiune domoală, genul de giumbușlucuri pe care le fac cei care încearcă marea cu degetul. 

Flirtul modest începe să ia proporții serioase și iată-i devenind iubiți flagranți. Ce va face acest Ștefan Munteanu? Cum se va descurca într-o societate închisă, unde familia este filonul central (țin să subliniez că suntem într-o Românie comunistă)? 

Tind să cred că romanul Nu privi înapoi este o meditație asupra nevoii noastre constante de a ne ancora în relații umane fără termen de valabilitate. Ne dorim să construim căsnicii care durează, dar, când ne e lumea mai dragă, poate apărea acea ispită. Vrei, nu vrei, în minte apare asocierea cu păcatul primar. Doar că Ștefan e un Adam cam obosit, iar Laura e mai degrabă o Lolita nabokoviană decât o Eva experimentată. 

Ce mi-a plăcut la acest roman? În primul rând, sinceritatea. Nu se complică naratorul să-l transforme pe acest personaj masculin într-un om nefericit. Mai degrabă îi dă o tentă de adolescent întârziat. În al doilea rând, mi-a plăcut stilul și structura. Acel ca la carte cu care ne obișnuim când citim autori consacrați. Se simte mâna fermă în construirea povestirii, se simt tușele meditative. 

Ce mi-a plăcut mai puțin? Acele panseuri meditative cu care se chinuia Ștefan. Nu știu dacă e doar impresia mea, dar nu prea cred că adulterinii se frământă din greu. Dimpotrivă, ei știu ce vor și cu cine vor. Poate de asta, personajul lui Ștefan mi s-a părut nițel forțat, prea pudrat pentru un om care se lasă purtat de valurile pasiunii de o secundă.  

Plăcerea acestui roman este ascunsă, mai degrabă, în simplitatea cu care eroii încearcă să își recâștige acea fărâmă de fericire pe care și-o doresc neostoit. Este uman, simplu, accesibil. O carte despre moravuri, despre căutări și regăsiri.