Titlu: Numărul zero
Autor: Umberto Eco
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2015
Traducere: Ștefania Mincu
Numar pagini: 227
ISBN: 978-973-46-5377-5

Eram dezgustat, însă, nu pot să neg, fascinat de el și de trupul mutilat deasupra căruia exulta, așa cum în romanele din secolul al XIX-lea erau toți hipnotizați de privirea șarpelui.

Până acum, Umberto Eco a fost pentru mine un mit: am auzit vorbindu-se despre teoriile lui la facultate, m-am apropiat timid de volumul Șase plimbări prin pădurea narativă și am privit de la distanță romanul Numele trandafirului, neîndrăznind să-l încep, prinsă undeva între admirație și îndoială. Acum, în anul 3, mă întorc către el nedumerită – poate fi un ajutor (la urma urmei, el e autorul cărții Cum se face o teză de licență), dar și un bătrânel pisălog, cu un stil întrucâtva obositor.

Numărul zero este o satiră îndreptată împotriva politicienilor și jurnaliștilor din Italia postbelică, este o tiradă pasională, cu accente detectiviste, despre oportunism, strategii meschine, istorie, tăcere și, în cele din urmă, ratare personală. În Milano anilor ’90, Colonna, un scriitoraș fără succes ajuns la vârsta de 50 de ani, acceptă să încropească o carte (un soi de document istoric, o monografie sau în orice caz, un semn de existență) despre un pseudo-ziar, folosit ca instrument de șantaj de un influent și misterios Comandor. Ziarul în cauză este o cacealma cu o filosofie complicată – articolele tratează crime, catastrofe, răsturnări politice și conspirații din trecutul recent, care au făcut la vremea lor vâlvă, iar redacția pretinde că ediția care apare în prezent a fost oprită spre publicare la momentul oportun pentru că dezvăluia prea multe, dar acum, pentru că evenimentele s-au dus, cititorii pot afla adevărul. Prefăcându-se că știu mai multe din culise, jurnaliștii insinuează, caută să deranjeze doar pe cine trebuie, se pierd în teorii labirintice, se infiltrează pe unde pot, observă cu asiduitate tot ce mișcă și la nevoie, completează spațiile goale cu necroloage și horoscoape fictive.

Pentru ca această carte să fie apreciată, trebuie să ajungă la cine trebuie. Nu e un roman accesibil, nu e un roman care se străduiește să placă, nu e o poveste plină de suspans și iubire, mai degrabă e un text otrăvitor, care își alege victimele, care arată cu degetul, care oftează și care paralizează prin mulțimea de detalii venite în avalanșă. Parada jurnaliștilor de periferie este un portret amar, compus din obsesii, vicii, indiferență și disperare: priviți-l pe Simei (directorul ziarului) – un domn repezit, crud și contradictoriu -, pe Lucidi – spion fără scrupule, un pic indecis în privința taberei pentru care să opteze - sau pe Braggadocio – maniac și extaziat de teorii ale conspirației. Ce este mai surprinzător e că însuși personajul principal e străin de această lume murdară, se dezice de ea oricând situația îi permite, așa că nu e de mirare că m-am simțit inadecvată în mijlocul acestor figuri bizare.

Nu am putut empatiza, nu am putut dezvolta simpatii, nu le-am putut urmări cu sufletul la gură destinele, toate personajele au rămas pentru mine chipuri, mișcări și gesturi, le-am înregistrat actele, dar nu le-am recompus în minte. Poate că asta e și ideea lui Eco – nu numai Numărul zero e neprimitor, ci însuși prezentul pe care îl trăim automat, ghidați de toate minciunile pe care le auzim/vedem/preluăm, cu toate astea, din carte se aude parcă o voce firavă, un acord de vioară care șoptește: Și totuși există iubire…

• Plusuri

  Cartea e foarte bine documentată în legătură cu evenimentele politice recente din Italia și Europa, este o cronică vie și întortocheată a tot ce s-a întâmplat în ultimii 70 de ani.

• Minusuri

  Apar multe digresiuni obositoare și explicațiile lui Braggadocio devin într-atât de aride încât nu știi ce să faci mai întâi: să-i dai o palmă guralivului sau să abandonezi cartea.

• Recomandari

  Pentru cei care urmăresc știrile în fiecare zi, pentru istorici, pentru fanii lui Umberto Eco, pentru cei care văd conspirații pretutindeni.