Titlu: 3300 de perechi de palme
Autor: Augustin Cupşa
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2025
Numar pagini: 368
ISBN: 9786064028389

Sunt cărți care te țin în priză și cărți care te țin în tăcere. 3300 de perechi de palme face parte din a doua categorie. Nu te lovește din prima, nu vine cu artificii. Vine cu ceva mai greu: cu întrebări. Cu o neliniște care rămâne și după ce închizi cartea. Și, sincer, nu știu dacă am citit în ultimii ani un roman românesc care să vorbească atât de direct, și totuși atât de fragil, despre relația noastră cu istoria.

Augustin Cupșa nu e doar romancier. A studiat medicina, a lucrat ca psihiatru în București și Paris, iar asta se simte. Personajele lui nu sunt schițe, sunt ființe cu fisuri. Mai târziu, s-a apropiat de studiul imaginii, al fotografiei, iar romanul ăsta respiră exact această obsesie: cum surprinzi o realitate care, de fapt, nu poate fi prinsă niciodată în întregime?

Povestea, la suprafață, e simplă. Suntem în 2018, anul Centenarului. Un jurnalist aflat într-o criză profesională și identitară și o fotografă tânără pornesc într-o căutare de subiect pentru un reportaj „mare” despre România. Ce e România? Ce mai înseamnă ea după o sută de ani? Ce am devenit?

Doar că, foarte repede, reportajul se transformă în altceva. Într-o scufundare. În istoriile personale ale familiilor lor, în traumele bunicilor, în amintirile războiului, în umbrele Stalingradului, în naționalizare, în frica anilor ’80, în aplauzele sincronizate ale Congresului al XIV-lea - cele 3.300 de perechi de palme care au aplaudat disciplinat un regim pe moarte, cu o lună înainte să cadă. Imaginea asta m-a urmărit mult. Pentru că e atât de simplă și atât de teribilă.

Jurnalistul poartă în el figura bunicului - locotenent la Stalingrad, un om care a supraviețuit unui front absurd și s-a întors într-o țară care, încet-încet, avea să devină altceva. Istoria mare se infiltrează în istoria mică. Și, dintr-odată, nu mai e vorba doar despre România, ci despre moștenire. Despre ce preluăm fără să știm. Despre traume care nu ni s-au întâmplat direct, dar care trăiesc în noi.

Fotografa, în tot acest parcurs, e mai mult decât un companion de drum. Ea e ochiul. Ea e cea care încearcă să prindă fragmente, cadre, fețe. Și totuși, de fiecare dată când apasă pe declanșator, rămâne ceva pe dinafară. Și aici e miezul cărții: nici fotografia, nici literatura nu pot captura „România” întreagă. Pot doar decupa. Pot doar sugera.

Romanul alternează planurile fără să devină haotic. Trecutul și prezentul se amestecă natural. Războiul nu e descris cu explozii și sânge, ci cu oboseală și tăceri. Comunismul nu e doar ideologie, ci frică domestică, obediență învățată, palme care aplaudă în sincron. Revoluția nu e eroism pur, ci haos, confuzie, și apoi anii sălbatici ai tranziției - cu supermarketuri, cu promisiuni, cu bani deveniți noul criteriu de valoare.

Mi-a plăcut enorm felul în care Cupșa vorbește despre degradarea sentimentului național. Nu o face strident, nu cade în discursuri patriotarde. Lasă personajele să vorbească. Frânturi de conversații, amintiri de familie, replici aparent banale. România nu e definită într-o frază. E sugerată din bucăți. Și, cumva, exact asta o face credibilă.

Există și un plan mai intim - copilăria trăită sub autoritate, sub reguli dure, sub disciplina brutală transmisă din generație în generație. Acolo romanul devine aproape fizic. Simți apăsarea, simți frica, simți mecanismul rece al unei societăți care a confundat mult timp afecțiunea cu controlul. Și totuși, în mijlocul acestor straturi de violență simbolică, rămâne ceva. Dragostea dintre părinți și copii. Firavă, imperfectă, dar încă vie.

Stilul e precis, aproape clinic uneori. Dar nu e rece. E un bisturiu folosit cu grijă. Taie, dar nu pentru a distruge, ci pentru a arăta. Romanul are o structură care împrumută din reportaj, din documentar, din anchetă. Uneori simți că citești un dosar. Alteori, un jurnal intim. Alteori, un eseu despre memorie. Și funcționează.

Dacă aș avea o rezervă, ar fi că densitatea temelor poate fi copleșitoare. Nu e o lectură „ușoară”. E o carte care cere implicare, răbdare, deschidere. Dar poate tocmai asta îi dă greutate.

3300 de perechi de palme nu e doar un roman despre trecut. E un roman despre prezentul nostru construit din straturi de tăceri și compromisuri. Despre cât de ușor aplaudăm. Despre cât de greu ne ținem de mână. Și, poate cel mai important, e o carte despre încercarea – imperfectă, fragmentară, dar necesară – de a înțelege cine suntem. Nu prin lozinci. Ci prin povești.

Text scris de Stella Popa.