Titlu: Amintiri din restul vieţii mele
Autor: Radu Mărculescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-50-3982-0

În momentul în care un autor îşi permite să îşi denumească romanul Amintiri din restul vieţii mele, automat impune cititorului scindarea întregii lui existenţe în cel puţin două perioade, dintre care doar una este astfel menţionată în presupusa carte. Mărculescu, pe de altă parte, introduce în opera sa două planuri interioare ale existenţei, neomogene până la cel mai mic detaliu, care se intersectează de câteva ori şi se unesc, într-un joc de puzzle care combină publicistica şi talentul înnăscut întru arta scrisului, mobilizarea pe front şi lupta fizică, constrângerea regimului autoritar care cuprinde, încet, însă sigur, întreaga ţară şi, nu în ultimul rând, dragostea, fie ea pentru o femeie sau pentru artă, din nou, însă sub o altă formă – pictura.

Radu Mărculescu a fost şi este printre autorii prolifici ai literaturii de secol XX un fruntaş şi, în armonie cu romanul său, se observă că viața acestuia urmează un curs neaşteptat odată cu mobilizarea sa pe front ce induce renunţarea automată la sluja de profesor şi la plăcerea scrisului. Astfel, în pofida tuturor aşteptărilor, bărbatul este la scurt timp luat prizonier timp de nouă ani şi supus la o lungă perioadă de dure încercări, care însă nu îi modifică în vreun fel ființa. Iar dacă prima încarcerare s-a soldat în urma participării la război, ce-a de-a doua (care o urmează îndeaproape) apare ca rezultat în urma publicării unor poeme considerate subversive şi chiar ofensatoare. Ne confruntăm însă cu un luptător în adevăratul sens al cuvântului, ce îşi acceptă fără niciun regret cursul care îi este impus de soartă, bucurându-se de perioadele de libertate şi profitând până la cel mai înalt nivel de ele.

“Dar ea (mama), ţinând seama că eram orfan de tată, mă săruta ca o mama şi mă bătea la fund ca un tată. Motive? Ohoo! îi dădeam destule.”

Parcurgerea, chiar şi lejeră, a romanului, denotă o copilărie fericită, frumoasă şi inedită a tânărului Mărculescu, într-o lume care face pentru prima oară cunoştinţă cu radioul şi iluminarea electrică a caselor şi a străzilor. Scurtele întâmplări enunţate dau un aer boem întregii epoci, reliefând-o până la cel mai mic detaliu – se observă, de altfel, un anumit şablon în care se încadrează fiecare familie contemporană cu acele vremuri: servitori, moşii la munte, lungi perioade petrecute cu familia sau îndeletnicirile nobile, precum călăritul sau cititul romanelor în limbi străine. Privită în ansamblu, proza lui Mărculescu din această perioadă are un puternic iz caracteristic lui Călinescu, însă mulat în matricea unui jurnal intim, adică transpus la persoana I. Cu toate acestea, rezultatul este unul excelent.

„Astfel construiţi în gaşcă, ne făcuserăm din cele două străzi teatrul de operaţii pentru diferitele noastre jocuri mai mult sau mai puţin zgomotoase: ţurca, uliul şi porumbeii, hoţii şi vardiştii.
Alt joc captivant era cel cu zmeele. Era o adevărată artă confecţionarea lor, în care ajunsesem meşter.”

Perioada adolescenţei este şi ea marcată de aroma interbelică, când ne confruntăm cu autor la vârsta liceului, deci a experienţelor noi:

„Cam prin clasa a şasea de liceu, în casele unor colegi care aveau surori mai apropiate de vârstă noastră au început să se înfiripeze aşa-numitele ‘ceaiuri dansante’.”

Şi, după cum era de aşteptat, o bună parte din proza caracteristică acestor vremuri este dedicată profesorilor care l-au marcat şi l-au influenţat de-a lungul dezvoltării sale personale în cadrul liceului „Spiru Haret”. Printre aceştia, se fac remarcaţi profesorul de germană, cel de matematică şi cel de latină. Elementul caracteristic se constituie astfel din umor, abundent chiar, deoarece tânărul Mărculescu trece printr-o serie de evenimente neaşteptate.

„Dar surpriza serii a fost un invitat de onoare: Mircea Eliade, spirist şi el. [...] Se întorcea din iniţiatica lui şedere în India, despre care avea să scrie mai târziu în romanul său ‘Maitreyi’. “

Romanul continuă astfel cu facultatea, urmată de mobilizarea pe front, totul încheiandu-se cu ultimul capitol dedicat perioadei în care Mărculescu devine pictor de biserici.

Amintiri din restul vieţii mele este, în consecinţă, o „ramă” a vieţii, care cuprinde atât tinereţea autorului, cât şi perioada de după pensionare, adică cele două puncte extreme ale existenţei unui autor ce merită, poate, mai multă notorietate în rândul actualei generaţii.

• Plusuri

  Povestioare, paragrafe scurte, fără o puternică legătură între ele; din această cauză, lectura este una relaxantă, necondiţionată;

• Recomandari

  Nostalgicilor