0Autor: Michel Foucault
Rating:
Editura: RAO

De ce ne lăsăm seduşi de anumite persoane? Fiindcă ne transmit acele semne pe care le interpretăm drept favorabile. Căsătoria de tip snob: mirele trebuie să dea impresia sau să-şi etaleze bogăţia. Căsătoria obişnuită în care fata interpretează până în ultima clipă obstinat pozitiv semnele oferite de viitorul soţ. Vânzarea unei maşini de către un dealer - nu va conţine decât elementele pozitive în expunerea sa.

Exemplele pot continua la fel de numeroase ca şi cadrele unui film. Numai că în spatele meu, am auzit trântindu-se o uşă masivă. Era modul prin care aş fi putut înţelege uşor cartea lui Foucault" Dincolo de uşă se aude un torent de teorie pură pe care plutesc cuvinte desprinse din reclame alături de obiectele pe care le reprezintă.

Încă de la apariţia cărţii, recenzenţii său au remarcat că textul acestei cărţi este "intens analitic, dificil, arid, când nu e de-a dreptul obscur, la limita inteligibilităţii", ne avertizează Bogdan Ghiu, unul dintre traducătorii cărţii. Este de asemenea şi realizatorul unei postfeţe în care arată câteva dintre poziţiile luate ulterior de autor în presa franceză.

"Succesul de librărie al acestei cărţi de o dificultate extremă rămâne una dintre enigmele inexplicabile ale publicităţii", afirmă la rândul său cunoscutul profesor universitar Mircea Martin, în calitatea sa de prefaţator în studiul "Un decolonizator de spirite". Aici de altfel realizează o scurtă bi(bli)ografie, sugerează poziţia politică a lui Foucault în epocă sau afirmă că este un spirit esenţial pentru gândirea structuralistă a anilor "™60-"™70.

Am preluat aceste două opinii datorită propriilor mele probleme de lectură. Am simţit că parcă aş da din nou examen de admitere şi nu înţeleg nimic din păsăreasca folosită, că nu mă duce capul, ce mai, a fost un timp crunt de autoculpabilizare. Citeam şi înţelesul rândurilor se ducea pe lângă mine, nu mai ştiam despre ce a fost vorba trei pagini înainte şi mi-am luat gândul definitiv de a putea spune clar despre ce e cartea asta. Poate fi despre orice fiindcă şi cei doi acompaniatori români ai textului au avut grijă să nu care cumva să mă lămurească mai pe larg sau cum ar trebui să citesc cartea şi ce ar fi bine să urmăresc. Din păcate, este o carte care are nevoie de un ghid preliminar.

Situaţia mea de lector a ajuns dramatică. Am început să citesc această carte la rugămintea unui prieten drag. Parcă însă mi-ar fi cerut să fac recenzia "Criticii raţiunii pure" a lui Kant. E adevărat că sunt foarte atras de filozofie şi lingvistică, dar Hegel nu mă cheamă şi de aceea mi-e teamă că rândurile următoare nu pot fi decât ale unui profan cu oarece strategii critice. Ca să-mi ascund neştiinţa interpretativă, voi observa că şi Bogdan Ghiu şi Mircea Martin caută sensuri ale operei în afara ei, în receptarea publicului francez, în articole posterioare editării cărţii, de tip explicativ, în înţelegerile parţiale ale altora. E ca şi cum - deşi a avut succes la public, "Cuvinte şi lucruri" ar fi o carte cumpărată din snobism pe care nimeni nu o înţelege şi este căutată cu disperare o înţelegere cât de cât acceptabilă.

De altfel, succesul cărţii - mă rog, foarte relativ pentru o carte de teorie - sunt amintite vreo 8000 de exemplare vândute, iar ulterior numeroase traduceri - e cu siguranţă datorat titlului "Cuvinte şi lucruri". Are rezonanţa lui "Sein und Zeit" al lui Heidegger şi dacă vreţi, este prima distincţie realizată în sânul existenţei, evident prin lucruri înţelegându-se şi fiinţe.

Cartea vizează - după cum afirmă şi autorul - realizarea unui studiu despre paradigma culturală a epocii clasice între secolele 16 şi 18. Sunt selectate pentru o istorie a gândirii domenii precum economia, biologia, filologia, filosofia. Diversitatea aceasta derutează orice nespecialist în vreunul dintre domeniile amintite, ba chiar şi pe cei specializaţi în altceva decât epoca clasică întrucât sunt amintite numeroase opere ale unor autori uitaţi sau eclipsaţi de modernitate: Cantillon, Tournefort, Cuvier, Law, Turgot, Buffon, Linne.

Pentru înţelegerea raportului cu lucrurile, Foucault apelează la biologie, ca ştiinţă care încearcă să înţeleagă lucrurile naturii şi prin care reuşim să clasificăm fiinţele vii. Apoi este necesară economia prin care dăm valoare obiectelor, arătăm formele lor de circulaţie, medităm asupra rolului banilor ori al muncii.

Pentru înţelegerea raportului cu cuvintele, autorul apelează la alte două ştiinţe. Pentru natura cuvintelor, este nevoie de filologie care preia în plan verbal sensurile lucrurilor şi le întemeiază nominal. În acea perioadă se întemeiază ca ştiinţă şi este însoţită de o nouă Gramatică ca şi de apariţia primelor Lexicoane academice. Pentru sensul cuvintelor, este nevoie şi de filozofie şi de nuanţele care sunt aduse în special de Kant, de Descartes, de Montaigne.

Odată fixate aceste domenii, Foucault le detaliază în acel stil deşertic de care vorbea Bogdan Ghiu. Caută limitele între care există aceste discipline (de pildă în filologie limbile pot fi la extrem fie de tipul celei chinezeşti care e construită exclusiv pe cuvinte juxtapuse, fie de tipul sanscritei care e construită aproape integral pe sistem flexionar). Sau numeşte elementele cele mai importante ale acestor ştiinţe (verbul pentru gramatică, munca pentru economie, sistemul nervos pentru biologie). Realizează arar o paralelă între percepţii ştiinţifice ale perioadei clasice şi concepţiile de azi. De pildă în lingvistică în Renaştere se vorbea de trei niveluri ale textului (cel al comentariului, cel al textului propriu-zis şi cel al textului originar - care ascundea urme din limba vorbită înainte de Babel). Din secolul al XIX-lea începând textul va fi conceput sub o formă binară. Sau detaliază cele patru momente ce definesc funcţiile esenţiale ale limbajului: atribuirea, articularea, desemnarea, derivarea.

Este promovată o nouă concepţie asupra cunoaşterii în perioada clasică: "a şti constă în a raporta un limbaj la un alt limbaj" A face să se nască deasupra tuturor mărcilor discursul secund al comentariului"" Idee la care se poate adăuga citatul lui Montaigne: "E mai la îndemână să interpretezi interpretările decât să interpretezi lucrurile şi sunt mai multe cărţi despre cărţi decât despre orice alt subiect; nu facem decât să ne comentăm între noi". Lucru pe care-l fac şi eu în această încercare de recenzie.

Remarcabile în această carte se dovedesc două studii asupra tabloului lui Velasquez "Meninele" şi altul asupra lui Don Quijote. În primul studiu există un joc foarte complicat de priviri şi ascunderi desfăşurat la curtea regelui Filip al IV-lea şi a soţiei sale Mariana, aflate într-un tablou din tablou şi care se întrezăresc cu ajutorul unei oglinzi. Reflecţie în reflecţie. Personajele din jurul pictorului - aflat în poziţia centrală a tabloului - ca şi obiectele ce permit vizualizarea - par să genereze un joc foarte complicat de priviri în care sunt generate planuri multiple de percepţie. Cât despre studiul asupra lui Don Quijote iată două idei - Pe de-o parte, Don Quijote este o fiinţă exclusiv textuală. Pe de alta, într-o direcţie inversă Don Quijote "citeşte lumea pentru a demonstra cărţile" desenează negativul lumii renascentiste".

Este necesară punctarea unor idei şi din prefaţa autorului. Aflăm că această carte "Cuvinte şi lucruri" îşi are originea într-un text de Jorge Luis Borges unde întâlneşte o enumeraţie fantezistă a animalelor dintr-o imaginară "enciclopedie chineză" - "Animalele se împart în: a) animale aparţinând Împăratului, b) îmbălsămate, c) îmblânzite, d) purcei de lapte, e) sirene, f) animale fabuloase, g) câini în libertate, h) incluse în prezenta clasificare, i) care se agită ca nebunii, j) nenumărate, k) desenate cu o pensulă foarte fină din păr de cămilă, l) et caetera, m) care tocmai au spart urciorul, n) care de departe par muşte". După ce arată în ce constă monstruozitatea unor astfel de animale, Foucault ajunge la ideea că nu poate exista vreun criteriu care să ajute la clasificarea întregii diversităţi a viului. De aici va ajunge să distingă între utopii de tip paradiziac (care presupun spaţii şi lucruri idealizate) şi heteroscopii, de tip demonic (ca şi enumeraţia borgesiană) care amestecă genurile, degradează sintaxa şi relaţiile dintre cuvinte şi lucruri.

La final, aş mai menţiona alte două idei care m-au pus pe gânduri şi care rămân de demonstrat. Pe de-o parte, autorul crede că toate verbele ar putea fi reduse la verbul "A fi" dacă le privim diacronic. De pildă la prezent "eu cânt" ar trebui să sune "eu sunt cântând", iar la trecut, "eu cântam" ar trebui să fie exprimat cu un adverb "altădată eu sunt cântând". Este aici exprimată premisa apariţiei structurilor de adâncime pe care le va utiliza gramatica structuralistă.

Pe de alta, ideea că ştiinţa modernă se bazează totdeauna pe Metoda lui Descartes (asemănări şi deosebiri) cât şi pe inovaţiile ierarhice aduse de întemeietorii biologiei care aranjează lucrurile în clase, specii, tipuri"

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea