Interviu cu Éric-Emmanuel Schmitt: „Mă simt inteligent în pielea femeilor“

Scriitorul francez Éric-Emmanuel Schmitt, laureat al Premiului Gouncourt şi autorul bestsellerului „Oscar şi Tanti Roz“ spune că admiră femeile fiindcă viaţă lor „presupune mai multe constrângeri decât a bărbaţilor“.

Într-un interviu acordat pentru prima oară presei româneşti, Schmitt povesteşte că s-a lăsat transformat de cititoare pentru volumul „Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri“, apărut recent în româneşte la Editura Humanitas, o colecţie de povestiri despre opt personaje feminine.

Special pentru cititorii bookblog.ro am pregătit un fragment din interviu integral ce va apărea sâmbăta aceasta, în Weekend Adevărul.

Toate personajele din „Cea mai frumoasă carte din lume“ sunt femei. V-a fost greu să vă puneţi în pielea lor?

Când am început să scriu, nu îndrăzneam să mă pun în pielea unei femei. Îmi descriam personajele feminine din perspectiva masculină a protagoniştilor. Însă actriţele care mi-au interpretat personajele se minunau de cât de bine am construit figurile feminine, iar cititoarele îmi spuneau acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, femeile mi-au dat permisiunea să mă transform în femeie pe durata unei cărţi. De altfel, personajele feminine mă interesează infinit mai mult decât cele masculine: femeile se dovedesc mai complexe, viaţa lor presupune mai multe constrângeri decât a bărbaţilor, mai ales când trăiesc într-o societate creată de bărbaţi pentru bărbaţi. Mă simt mai subtil şi mai inteligent când mă pun în pielea unei femei. Le recomand literatura tuturor celor care vor o schimbare de sex: e rapidă, nedureroasă, mult mai puţin costisitoare decât varianta chirurgicală şi, mai ales, reversibilă.

Aţi scris „Oscar şi Tanti Roz“, povestea unui copil bolnav de cancer, pornind de la o experienţă personală: copil fiind, tatăl dumneavoastră, medic, v-a luat cu el prin spitale. Mai păstraţi amintiri de-atunci?

Da, am amintiri contradictorii – aşa cum e şi „Oscar şi Tanti Roz“. Amintiri frumoase, deoarece copiii sunt atât de isteţi – şi, deci, adaptabili –, încât spitalul devine un loc plin de afecţiue şi de distracţie. Amintiri despre umorul copiilor care înving boala punând porecle: Jumară pentru un bolnav cu arsuri, Bilă pentru un copil căruia i-a căzut părul, Gogoaşă pentru un obez - e o modalitate de a lua în râs ceva deloc vesel. Dar şi amintiri triste: copiii suferă că sunt departe de părinţi, se simt prizonieri ai bolii şi ai adulţilor. Însă doar mai târziu am înţeles care e trăsătura definitorie a copiilor spitalizaţi: nu se mint nici pe ei, nici pe ceilalţi, înfruntă realitatea, nu le e teamă să pronunţe vorbe care îi îngrozesc pe adulţi, sunt sinceri, curajoşi, lucizi. O lecţie pentru noi…

Material de Ana-Maria Onisei

Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri
Cumpara cartea