[Citește aici prima parte a interviului]

Andreea Chebac: Este mai greu pentru un critic să scrie literatură, ţinând cont că este obişnuit să disece, să analizeze, să critice?

DCM: Oare ginecologii or mai avea disponibilitatea să fie şi buni amanţi? Mă rog, n-am de gând să continui comparaţia... Dar ia sa ne uităm la G. Călinescu. Nu-i ies, oare, bine şi tuşeul şi diagnosticul, şi analiza, şi disecţia, ca şi aluviunile narative? Mă rog, el este marea excepţie. Te uiţi la E. Lovinescu, Vianu, Şerban Cioculescu şi la toate marile nume de critici de după, de la Edgar Papu, Ion Negoiţescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Eugen Simion, până la Eugen Negrici, Ion Vartic, Alex Ştefănescu şi Radu G. Ţeposu – şi dai numai de exegeţi specializaţi. (Cu Livius Ciocârlie şi Mihai Zamfir este mai greu, dar întotdeauna excepţiile întăresc regula, nu?). Infinit mai simplu este pentru criticii care au început prin a scrie poezie sau proză : ei au avantajul că deja au trecut prin pădurile cu metafore şi ştiu cum devine cu ficţiunea, ştiu ce va să zică a construi în văzduh.

AC: Cât de mult se poate vorbi de subiectivism în cazul criticii literare?

DCM: La fel de mult cât se poate vorbi la oricare tip de creativitate intelectual-artistică, de la medici, profesori, preoţi, filosofi şi savanţi, la istorici, balerini, pictori. Totul e în funcţie de temperament, de personalitatea mai mult sau mai puţin accentuată. Şi de talent, pur şi simplu, vorba lui Caragiale. Uneori excesul de subiectivitate este supărător, alteori fermecător. Ia uitaţi ce magnific dă, uneori, cu bâta-n baltă arhisubiectivitatea genială a lui G. Călinescu şi cât de obiectiv-tehnicist s-a dorit viaţa întreagă alde Alexandru Piru, din opera căruia nu s-a ales mai nimic ! Ce frumos „deraia” Ion Negoiţescu şi cât de pedestru şi inutil sună stilul profesoral gen Ion Rotaru! Una este obiectivitatea, mania documentării şi arhivismului la Şerban Cioculescu - şi altceva era spiritul (să-i zic ifosul?) ştiinţific la Mihalache Dragomirescu, dar infinit mai hilar-indigestă fixaţia teoretizantă a unui Marin Mincu. Eu unul voi fi întotdeauna, cu trup şi suflet, de partea criticii eseistic-artiste, decât a celei ştiinţific-normative. De partea unor Baudelaire şi Elie Faure, a lui Bachelard şi Gilbert Durand, decât către Lanson, Deleuze, Greimas, formalismul rus & comp.

AC: Este obligat cronicarul să citească şi lucrări mai puţin frumoase?

DCM: Am şi scris, nu o dată, cât se poate de încruntat despre „domnia urâtului” şi – numai pe jumătate în glumă - despre necesitatea unei taxe de toxicitate pe care redacţiile revistelor de specialitate ar trebui s-o aibă în vedere pentru bieţii cronicari literari. Evident că înghiţi excremente cu toptanul. Culmea e că unele monstruozităţi sunt scrise strălucitor şi chiar hipnotizant, aşa cum se întâmplă la, de pildă, Dan Stanca şi Radu Aldulescu. Asta, ca să nu mai spun de faptul că - maşină de citit fiind, prestator de servicii ca şi gunoierul, chelnerul, prostituata, autopsierul, groparul – ai nevoie, tu, cronicar, de măcar o luna pe an în care să citeşti exclusiv de plăcere. Pentru sufletul tău. Micul tău dezmăţ estetic.

AC: Cum aţi descrie literatura actuală?

DCM: Păi, la francezi domină minimalismul, deprimismul şi nombrilismul. În lumea angloamericană, au rămas pasiunea pentru organizarea socială, arborescenţa psihologică şi cazuistica pitoresc-savuroasă, dar totul este tarat de corectitudinea politică şi reţetele multiculturalismului. Cum dai foaia, cum vezi homosexuali, incesturi, copii abuzaţi, brasaje de populaţie şi pledoarii pentru alteritate(etnică, religioasă, socială), integrare etc. Răsăritul european, deci inclusiv România, este minat de mizerabilism, societatea mafiotă, romanul de gaşcă şi sictir, copiii fierţi în mămăligă, ciocoismul tranziţiei, misofilie. Peste tot domină Urâtul, abaterea de la normalitate, maledicţiunea, fatalismul, blasfemia, iconoclastia, anarhismul dezumanizant şi autodistructiv. Sigur, peste tot avem romane roz, comedii sentimentale, povestiri de succes, evazionism şi exotism, plus explozia Nordică a detectivismului - romanul poliţist, de serie neagră, thriller psihologic, în suita Stieg Larsson cuplat cu Stephen King – dar ele, şerbetul sentimentaloid şi suspansul demenţial, merg la nişele mai mult sau mai puţin frivole. În rest, mainstream-ul e catastrofic, absoarbe apocalips prin toţi porii, ca toate mass media, de altfel.

AC: Mulţi critici şi scriitori preferă să rămână la formele tradiţionale de publicare (cartea, revista, ziarul). Dvs. aţi acceptat această apropiere de noile medii prin emisiunea pe care o realizaţi de 11 ani la Pro Tv. De ce?

DCM: He-he, chiar credeţi că lumea literară, scriitori sau critici, preferă să rămână bine mersi la tirajele de câteva sute, ori de câteva mii de exemplare ? Poate câteva condeie de binecuvântat old style, precum Radu Cosaşu, Adriana Bittel, sau George Bălăiţă, să-şi mai cultive sfânta oroare de exhibiţionismul mediatic. În rest, de la Nicolae Manolescu, inauguratorul (nu uitaţi emisiunea Profesiunea mea, cultura, unde şi eu am fost dezvirginat televizistic în 1999), până la Eugen Negrici, Alex Ştefănescu, Marius Chivu, Ioan T. Morar, Daniel Cristea-Enache, Mircea Vasilescu, Gabriel Dimisianu, Florin Iaru, ca să nu mai spun de Horia-Roman Patapievici, - cine, dintre scriitori, nu şi-ar dori talentul cât mai vizibil ? Unii din egocentrism, alţii din altruism. Din dorinţa de a-şi transmite harul şi de a face cât mai mult bine ideilor şi cărţilor, ori din megalomanie şi sete de putere. În ce mă priveşte, nu doar Dumnezeu, ci şi o sumedenie de oameni îmi sunt martori că luni de-a rândul n-am conceput – ba, încă, m-am opus vehement trecerii pe ecran la 47 de ani (!) şi asta nu doar din pricina bâlbâielii. Dar despre asta am tot vorbit, gata.

AC: Ce vă este mai aproape, ce faceţi cu mai multă plăcere: textul din ziar, sau emisiunea de la televizor?

DCM: Ei, uite o chestie interesantă. Acum câţiva ani, v-aş fi răspuns numaidecât : recenzia de la gazetă. Asta am visat şi asta am făcut de la 11 la 50 de ani, sunt bolnav de presă. De vreo doi, trei ani, însă, aşa de mult mă bucură audienţa emisiunii de la Pro tv, contactele directe cu telespectatorii, pe stradă, în librării, în metrou şi peste tot, încât lipsa de ecouri a textelor din revistă mă deprimă. Nici măcar autorul pe care îl laud nu dă vreun telefon, sau un e-mail de mersi. În schimb, ca să vă complic şi mai rău, trebuie să vă spun că, de aproape un an, de când am rubrica din Dilema veche, ea mă fericeşte săptămână de săptămână. Scriu tot ce mi se întâmplă, într-o libertate absolută. Chiar dacă acolo nu scriu decât rar despre cărţi, faptul că mă pun în fiecare dimineaţă de luni sau marţi la computer şi fac un soi de dicteu automat – mă eliberează cât aş traversa o pădure, sau cât aş trece Oltul înot.

AC: Critica literară la tv. este o formă de nonconformism?

DCM: Atenţie : ce fac eu în cele cinci minute de la „Omul care aduce cartea” nu este – şi nici nu se doreşte a fi – critică literară, recenzie, exegeză în sensul tradiţional. Eu sunt doar un samsar de carte, un trezitor de interes, un soi de dubaş de odinioară, cel care ieşea în mijlocul satului, bătea darabana şi striga : „lume, lume, să iasă tot natul să citească...aiasta şi aiasta !”

AC: Sunt autori care se străduiesc să ajungă la rubrica dvs. ca la o trambulină, o rampă de lansare?

DCM: Au fost. Şi autori, dar şi editori. Au încercat să mă cumpere, să mă ispitească, să ma transforme în muşteriul, sau ţuţărul lor. Nu mai sunt demult, fiindcă am făcut sistematic invers decât ar fi vrut ei. Sunt bolnav de independenţă. Cu vremea, ce a rămas intact, ca furie nestinsă, este monitorizarea feroce. Mi se numără cărţile de la Humanitas la paritate cu cele de la Polirom, să nu cumva să dovedeşti că eşti „omul de casă” al cuiva. Chiar şi aşa, lumea tot în solda lui Liiceanu mă prenumără. Mi se scanează verdictele, ezitările, amânările, comparaţiile, exagerările, minimalizările. Mi se cuantifică epitetele. Unii scriitori se supără că le-am lăudat doar o carte şi pe altele nu, sau că am plusat pe un capitol în defavoarea celorlalte. Unii se supără că dau prea puţină poezie, sau prea multe traduceri, ori că mi-e indiferent genul fantasy, ca şi SF-ul. Alţii consideră că este inadmisibil să-ţi placă şi cărţile lui X şi ale lui Y, cei doi fiind de-o viaţă duşmani de moarte. Se ţine minte totul la modul infernal : acum zece ani, ziceai că genul horror este kitsch ridicol, dar acum văd că te scalzi în apele lui. Acum şapte ani ai zis că nu prezinţi poezie, dar uite, despre Ioan Es. Pop ai vorbit săptămâna trecută. Despre teatrul lui Vişniec n-ai spus niciodată nimic, dar ai lăudat singurul text pentru scenă scris de Daniel Bănulescu, care e poet şi prozator, necum dramaturg... Etc. În general, cum bine ştim, fiecare cuvânt pe ecran contează cât o tonă de ziare. Când am auzit că am în medie 400.000 de perechi de ochi pe emisiune, am crezut că damblagesc. Eu credeam că se uită la mecla mea aceiaşi oameni care citeau Idei în dialog, România literară şi Dilema. Din ziua aceea, am înţeles că valurile de supărări, cu motivaţii atât de diverse, sunt în fapt dovezi de valoare, nicidecum de vinovăţie sau depreciere. Drept pentru care, cum ies în lumea literară şi văd îndreptându-se către mine figura cruntă a unui scriitor, cum lăţesc un zâmbet fericit : „hai că iar am făcut-o lată, îmi zic. Mamă, ce bine!”

AC: E nevoie de un alt discurs la tv. faţă de cel din ziar?

DCM: O, de bună seamă. E nevoie de o doză de spectacol, un fir de magnetism. Nu chiar o „dare în stambă”, dar ceva oarecum similar. Mici bufonade, sprijinite, fireşte, pe bună credinţă şi competenţă. N-am să zic hazliu, aşa cum am auzit, cum că-n ziua în care m-aş vindeca, prin miracol, de bâlbâială, nu s-ar mai uita nimeni la emsiunea mea, dar ceva-ceva din chestia asta tot funcţionează. A avea o marcă anume – indiferent care – un accent oleacă bizar, un handicap haios, un fel mai giumbuşlucar de a fi – devine un atu, nu o circumstanţă agravantă. Pe urmă, discursul ca atare, vezi bine că trebuie subţiat, colorat, desolemnizat şi cât mai accesibil, punctat cu ceva picanterie, cu mici trucuri nonverbale. Iar accentele axiologice, epitetele, verdictul trebuie să fie mult mai atent şi precis distribuite decât în scris, unde tocmai volutele, luxurianţa, abundenţa detaliilor subtile dau plăcerea lecturii şi greutatea concluziei. Pe ecran, poţi face adesea abstracţie de chiar subiectul propriu-zis al romanului, de vreme ce ai stabilit familia spirituală, vecinii de stil ai autorului, pomeneşti câteva personaje mustoase şi o scenă tare, după cum citarea expresivă a unui singur vers (ca şi la radio) poate face cât o pagină exegetică.

AC: Aţi scris pentru diverse publicaţii, în perioade destul de diferite. Care este momentul de care vă aduceţi aminte cu cel mai mare drag?

DCM: Ce-i drept, am fost maniac după gazetărie încă din liceu, când făceam secretariat de redacţie la Pe-un picior de plai, până la anii de scris săptămânal în 22, Ziarul de duminică, Jurnalul naţional, Evenimentul zilei, sau lunar la Idei în dialog, Transilvania... Dar în toate aceste parcuri mă jucam cu copiii altora, ca să zic aşa. Bine înţeles că momentul cel mai drag a venit atunci când am devenit eu însumi părinte de gazetă, anume când am făcut suplimentul Litere, arte & idei al Cotidianului lui Ion Raţiu, din 1991 în 1996.

Andreea Chebac