Mă îndreptam spre interviul cu Care Santos când mi-am dat seama cât de relaxată sunt și cât de sigură că totul va ieși bine. Și asta nu pentru că m-aș fi pregătit pentru această întâlnire mai mult sau altfel decât de obicei, ci numai și numai datorită interlocutoarei mele.

Care Santos este o prezență caldă și binevoitoare, râde ușor și este deschisă la orice întrebare și orice provocări. Are o căldură umană care se transmite clar și din scrierile sale, romane pline de femei puternice și de situații din viață pe care le recunoști ușor.

Cea mai recentă carte a ei, tradusă la Humanitas Fiction - „Tot binele și tot răul” - se apleacă asupra relației dintre părinți și adolescenți, a rupturii care se poate produce în acea perioadă și îndepărtarea care vine cu ea. Uneori distanțarea poate fi așa de mare încât Reina este o mamă total neștiutoare atunci când află că băiatul ei a încercat să se sinucidă. Care Santos abordează cu mult curaj tema suicidului în rândul adolescenților, drama și șocul despre care nu crede că se vorbește suficient în sfera publică. Dar aici intervine literatura, crede ea.

Andreea Chebac: Voi începe cu întrebarea cea mai evidentă: cum se împacă meseria de mamă cu cea de scriitoare?

Care Santos: Este o încurcătură totală. Nu am timp pentru nimic din ceea ce nu este munca mea sau familia mea. Trebuie să plătesc un preț foarte mare pentru a împăca aceste două ipostaze, asta-i clar, și cel mai adesea familia plătește acest preț. Ca acum, de exemplu, când, la fel ca altă dată, lipsesc de acasă căteva zile și cineva trebuie să își asume și rolul meu. Iar acest altcineva devin soțul meu și copiii mei care trebuie să se implice și să organizeze lucrurile de acasă. Deci familia plătește mai mult pentru meseria de scriitor. În acelați timp, toate acestea întâmplări mă încarcă cu un sentiment de culpabilitate, sentiment pe care îl au toate femeile din lume și de aici încercarea de a compensa această absență din sânul familiei.

AC: Viața Reinei, protagonsita din ultimul tău roman, este împărțită între „înainte” și „după” de un eveniment zguduitor, tentativa de suicid a fiului ei. Tu ai un astfel de reper de „înainte” și „după” în viață?

CS: Da, romanul meu „Încăperi ferecate” marchează un astfel de punct de cotitură în viața mea. Înainte de această carte, deși scriam și pentru adulți, eram mult mai cunoscută prin cărțile pentru tineri și pentru copii. După „Încăperi ferecate” am întrat în zona literaturii pentru adulți. De fapt, punctul de cotitură a fost cu doi ani înainte de a publica cartea pentru că am lăsat deoparte toate proiectele pentru copii la care lucram și care-mi asigurau existența, veniturile și doi ani am suportat consecințele economice pentru a scrie această carte la care țin enorm. Acest roman, nu doar că a fost primul roman publicat la o mare editură, „Planeta”, dar a fost și primul meu roman tradus și asta mi-a marcat decisiv existența.

AC: Să vorbim puțin despre experiența scrierii acestui roman. Reina trăiește clipe de coșmar atunci când află ce s-a întâmplat cu fiul ei. A fost scrierea acestor pagini un mod de a-ți exorciza o teamă?

CS: Toate cărțile sunt un fel sau altul de terapie pentru cel care le scrie. Sunt diverse teme care apar în această carte și care mă interesează, mă preocupă, pe mine ca om. Una dintre ele este această rupere care se produce între părinți și copii la vârsta adolescenței. Nu vreau doar să o constat, ci vreau să mergem mai departe și să ne gândim cu poate fi abordată. Iar tema sinuciderii în rândul adolescenților mă preocupă foarte mult pentru că este o temă despre care cred că ar trebui să se vorbească, dar nu se vorbește în societate și atunci literatura este o formă de a aduce această temă sub privirile oamenilor și în gândurile lor.

Totul a început de la un caz de suicid care a avut loc la școala fiicei mele și a fost un șoc pentru toată lumea. Iar părinții acestui copil au fost chemați la școală, li s-a explicat ce s-a întâmplat, apoi conducerea școlii le-a cerut discreție, să nu povestească despre asta. M-a indignat nespus: când sunt cazuri cu o asemenea dimensiune tragică, ce câștigăm ascunzându-le? Trebuie să discutăm despre ele și astfel să avertizăm asupra lor. Chiar m-a contactat  o asociație formată din părinți ai căror copii s-au sinucis care mi-a mulțumit că am abordat această temă, că am scris despre asta. Ei încearcă să se susțină reciproc, să treacă prin toată această durere și să își continue viața.

AC: Reina este blocată pe un aeroport și are la dispoziție doar un telefon mobil, așa apare următoarea întrebare: ce a pierdut și ce a câștigat omul ca parte din societate în epoca modernă a comunicării pe Facebook și a relațiilor la distanță?

CS: E o armă diabolică (râde arătând spre telefonul mobil de lângă ea, de pe masă). Și asta o vedem cu adevărat în situații extreme. Ceea ce i se întâmplă Reinei este răspunsul la întrebarea ta. Și toți am reacționa în același mod în care o face ea. Pe de-o parte are acest instrument care îi dă posibilitatea să ia legătura cu soțul, cu fiul, pe de altă parte, începe să caute informații pe Internet despre suicid, să primească e-mailurile celor de la școală, să vadă lucruri la care nu s-ar fi gândit și pe care nu avea cum să le știe. Este partea bună, posibilitatea contactului, și partea rea care-i aduce informații înspăimântătoare. Și cred că asta este o întrebare foarte actuală: până la ce punct dorim să fim atât de bine informați. N-am fi mai fericiți cu mai puțină informație?

AC: Personajul central este o bună cunoscătoare de oameni, a felului în care aceștia își dezvăluie emoțiile. Șcriitorii, au și ei nevoie de aceste aptitudini?

CS: Mi-ar placea mult să am așa abilități! Sunt o cititoare împătimită de psihologie și merg prin lume scanând oamenii. Evident, după ce am scris atât, am călătorit atât și am cunoscut așa de multă lume, am dobândit ceva posibilități de a citi oamenii, dar mai degrabă am dobândit o capacitate de a mă transpune în pielea celorlalți. De exemplu, am tendința de a mă pune în pielea altora în discuțiile contradictorii, mai ales în discuțiile politice. Încerc să îi înțeleg pe cei cu care nu votez, pe care nu-mi plac, iar pe fratele meu îl indignează asta și mă întreabă: „Cum poți să îi aprobi pe ăștia”, dar eu îi explic că nu-i aprob, doar le înțeleg perspectiva.

AC: Cărțile tale pot fi citite într-o cheie feministă? Ținând cont de personajele centrale feminine, figuri puternice, puse în diferite dileme, fie ele actuale fie vechi de când lumea.

CS: Da, poate fi citită astfel, dar nu în cheia unui feminism prefabricat pe care îl avem la îndemână. Mi se pare că feminismul este o ideologie absolut evidentă și extrem de necesară, dar mai ales evidentă. Este evident că toate femeile trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbații oriunde și oricând.

Iar personajele mele feminine sunt femei puternice pentru că eu vin dintr-o familie de femei foarte puternice, cred că nu aș aputea să înțeleg în alt mod femeile. Iar aceste figuri feminine din familia mea se regăsesc constant în cărțile mele: există un personaj în „Încăperi ferecate” ca este imaginea bunicii mele, și mama a împrumutat din trăsăturile ei multor protagonisate ale prozei, în special în romanul „Jumătate de viață” în care personajele feminine sunt din generația ei. Și amintirea fetelor din aceste carte sunt amintirile mamei mele.

AC: Scrii de la opt ani și ai spus într-un interviu anterior: „Poți să mă lași oricând oriunde dacă am cum să scriu.” Dar ai avut momente de blocaj, perioade în care nu ai putit scrie?

CS: Nu m-am simțit niciodată blocată, și sper nici să nu mă simt vreodată. Dar mi s-a întâplat să am mici momente în care să nu îmi iasă un text, sau o frază, exact ce vreau eu, un fel de micro-blocaje. Și cum scriu de atâta timp, am învățat și metodele de a rezolva problema: dacă este o problemă foarte mică, o frază sau un cuvânt, îmi fac o cafea, dacă este ceva mai complicat, fac un duș, dacă mi se pare că este și mai complicat ies la o plimbare. Cu cât mă gândesc mai mult la un lucru, cu atât găsesc mai greu soluția. Oricine lucrează și caută idei, știe că acestea sunt extrem de capricioase: cu cât le cauți mai mult, cu atât ele se ascund mai bine.

AC: Dintre cei trei copii ai tăi crezi că îți va călca vreounul pe urme și va deveni scriitor?

CS: Băiatul meu cel mare, are șaptesprezece ani, și are comportament de scriitor. Scrie, dar nu romane, ci scenarii de film. Este fantastic cât seamănă cu mine: așa cum eu devoram cărți în adolescență, el devorează filme. Tot felul de filme, nu are preferințe, pentru că privește filmele dintr-o perspectivă tehnică. Afinitea dintre el și mine este perfectă și putem petrece și jumătate de oră discutând despre un anumit film, până când îi plictisim pe toți ceilalți din familie.

Tot timpul îmi arată ceea ce scrie, și eu îi arăt lui ce am scris la rândul meu și facem schimb de opinii. Este unul dintre cititorii mei de încredere pentru romanele pentru copii, este primul cititor al unei astfel de cărți. Are criterii bune, îmi dă sfaturi bune și face aprecieri pertinente. Spre surprinderea mea, și el îmi arată ceea ce scrie, lucru care nu e de ici de colo. Iar eu încerc mereu să nu mă comport ca o mamă mândră - ceea ce sunt - ci să fac observații obiective care să-l ajute, în ciuda faptului că în fundul sufletului îmi spun „Ce băiat deștept am eu!”.

AC: Știu că inițial nu îți puteai permite să trăiești doar din scris, iar posibilitatea de a fi scriitor full-time este încă un vis pentru mulți autori români, așa că întrebarea mea o să fie extrem de mercantilă: care a fost cea mai profitabilă carte din tot ce-ai scris până acum?

CS: Un răspuns exact nu am cum să dau pentru că sunt un dezastru cu cifrele, dar ce pot să spun este că ani întregi, chiar și în clipa asta, m-am întreținut din cărțile mele pentru copii. Pentru că aceste cărți în Spania intră în circuitul școlar și atunci sunt reeditate an după an. Astfel am cărți pentru copii care au ajuns și la a douăzeci și șaptea ediție, ceea ce nu se întâmplă în cazul cărților pentru adulți.

Sursa Foto 3: https://www.facebook.com/pg/LibrariaHumanitasDeLaCismigiu