Un fragment în premieră din volumul Vărul Alexandru și alte povești adevărate de Adrian Oprescu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Memorii-Jurnale.

„Avusesem, nu demult, 20 de ani. Ar fi trebuit să fiu la facultate, dar nu mai eram. Soarta decisese pentru mine să fiu unul dintre deținuții politici care trebuia să contribuie la construirea socialismului prin săparea Canalului.“ — Adrian Oprescu

FRAGMENT 

Cãderea pe alt tãrâm

Nu am avut memoria datelor, însă pe aceasta n-o pot uita. Era dimineața lui 15 octombrie 1949. Eram așezat într-unul dintre amfiteatrele Academiei Comerciale, unde urma să aibă loc un curs pentru nu mai știu care disciplină. Tocmai se făcuse prezența. Pe ușa laterală intră un fost coleg al meu de liceu. Mai mare decât mine cu vreo doi–trei ani. Era student la chimie industrială în penultimul sau ultimul an. Mă vede și îmi face un semn amical cu mâna, la care răspund la fel. Continuă să se uite prin sală, părând că este în căutarea cuiva. Căutarea nu are rezultat pozitiv.

Atunci se apropie de mine și-mi zice în șoaptã:

— Căutam o cunoștință, dar văd că nu este. Îmi pare bine că dau de tine. Dacă vrei, hai să ieșim puțin din sală. Mai schimbăm câteva vorbe și poți să revii apoi fără să pierzi mare lucru din curs. Am acceptat cu oarecare plăcere. Nu-l mai văzusem de mult. Am ieșit. Am plecat amândoi, vorbind, spre capătul culoarului, acum pustiu, căci începuserã cursurile. și, tot vorbind, ne-am apropiat de doi indivizi care ședeau de vorbă, față în față. Nimic suspect. Numai că atunci când am ajuns la câțiva pași de ei, s-au îndreptat către noi, fiecare cu câte un pistol în mână. Ne-au somat să-i urmăm, fără a-i obliga să se folosească de arme. De fapt unul dintre ei ne urma, celălalt ne-a indicat calea către o mașină de tip vechi, dar încăpătoare, în care am intrat, sub amenințarea armelor. Pe drum, ca să nu ne plictisim, unul dintre cei doi ne-a ținut un discurs despre mâna lungă a lui Stalin, care a fost capabilă să-l ajungă chiar pe Troțki, darămite pe niște amărâți ca noi.

O idee nu-mi dădea pace. Nu cumva fostul meu coleg de liceu fusese folosit ca momeală pentru arestarea mea? Îmi era greu să cred așa ceva. Erau trei frați, băieți de colonel, acum pensionar, așadar nu din așa-zisa „armată a poporului“. Ceilalți doi frați erau mai mici decât mine. Îi lăsasem în urma mea în liceu. O familie onorabilă, îi cunoșteam bine. Oameni civilizați și simpatici. Și totuși gândul nu mă părăsea, cu toată sporovăiala imbecilului de securist.

Am fost duși în Rahovei, unul din sediile Securității. Băgați într-o cameră fără ferestre, de vreo 16 m, cu rogojini pe jos, se găseau încă vreo douăzeci de arestați. Erau cu toții așezați pe rogojini.

Plutonierul, care ne luase șireturile, centurile, ceasurile, buletinele de identitate și ce mai aveam prin buzunare și care ne și condusese în camera cu rogojini, ne-a zis:

— Cunoașteți pe cineva din cei de față? Am făcut turul camerei cu privirea și i-am răspuns:

— Nu cunoaștem pe nimeni.

— Bine, atunci faceți cunoștință. A ieșit, încuind ușa de fier în urma lui.

Ceva mai târziu am înțeles că întrebarea plutonierului nu era inocentă. Dacă am fi zis că întâlniserăm printre cei prezenți o cunoștință, ori noi ori cunoștința am fi fost imediat izolați.

La un sfert de oră după sosirea noastră, a fost adus un altul. La întrebarea plutonierului, a spus că nu cunoștea pe nimeni. Adevărul era că printre cei din cameră avea o cunoștință. Nu s-au trădat și, în zilele următoare, am constatat că aveau multe să-și spună. Veneau din închisori diferite. Aveau deja experiență. Își pierduseră inocența.

Cei mai vechi ne-au invitat să ne scoatem pantofii și să ne așezăm și noi. Nu se ședea pe rogojini cu pantofii în picioare. Am petrecut o vreme cu studierea celor prezenți și cu gândul la ce mă aștepta. După aproape două ore, ușa se deschide și plutonierul îl invită pe fostul meu coleg să-l urmeze. Nu mai aveam nici cea mai mică îndoială. Ticălosul devenise instrumental Securității. Eu am rămas. Am aflat mai târziu că individul murise înainte chiar de ieșirea mea din lagăr. Nu m-a mai interesat cauza. Era începutul sfârșitului inocenței mele.

A urmat o săptămână de stat și dormit pe rogojină. Am fost scos și fotografiat din față și din profil. Fotografii de criminal. Din cele care, pe vremuri, erau afișate cu inscripția: Urmăriți, Prindeți și Înaintați. Eram deci un criminal. Crima pe care o făcusem nu o cunoșteam. Probabil că o săvârșisem în stare de inconștiență. În rest, nu m-a întrebat nimeni nimic. Începusem să mă întreb dacă nu cumva se înșelaseră în privința persoanei. După o săptămână, am fost transportat, cu cătușe la mâini și sub pază bună, la sediul Securității din Craiova. Mașina a intrat într-o curte înconjurată cu clădiri și cu porți din fier. Un caporal mi-a scos cătușele și m-a pus să semnez un proces-verbal care conținea inventarul obiectelor care mi se confiscaseră. Le-a scos dintr-o pungă și mi le-a arătat, pe rând. Nu lipsea nimic. Am semnat inventarul. Se făcuse noapte târziu. Nu știam ora. Am tras concluzia că în Rahovei fusesem numai în tranzit. Cei de la Craiova erau interesați de soarta mea.

Plutonierul m-a pus să urc o scară care ducea într-o încăpere. Am intrat și a închis ușa în urma mea. Acolo mă așteptau doi ofițeri. Unul era locotenent-major. Am aflat mai târziu că i se spunea Oancă. Al doilea era locotenent și era numit Fracasse. Care erau oare numele lor adevărate? Doi gealați voinici care rânjeau la mine. Locotenentul-major m-a luat în primire imediat.

— Ia spune, bă, cum e chestia aia cu „te-re-re“?

Nu înțelegeam nimic. Ce voiau de la mine? A urmat un concert de cele mai triviale înjurãturi la adresa mea, cum nu mai auzisem până atunci. A început să mă lovească cu sete, în timp ce celălalt asista și rânjea. Când a obosit, s-a așezat iar pe scaun. Eu eram complet amețit și aiurit. Nu înțelegeam nimic. Oare nu visam? Mi-a vorbit din nou, gâfâind:

— Ia să scrii tu o declarație și să ne spui cum e cu organizația subversivă din care faci parte.

Celălalt intervine, văzând că eu abia mai puteam să stau pe picioare:

— E târziu. Să-l lăsăm să se mai gândească. Strigã tare:

— Avrame!

Intră un caporal cu figură de om rău.

— Ia-l și bagă-l „la crap“. Să aibă timp să se mai gândească. Avram răspunde imediat:

— Să trăiți, tovarășe locotenent! Mă îmbrâncește apoi afară din cameră și continuă să mă îmbrâncească pe scări, până în pivniță. Îmbrâncelile erau însoțite de înjurături.

Partea de pivniță pe care am cunoscut-o eu avea un culoar lung și strâmt, luminat slab cu niște becuri amărâte. Pe o parte și pe alta, la mici distanțe, uși cu vizete. Avram se oprește în fața unei uși de pe partea dreaptă, trage zăvorul, deschide ușa și mă împinge puternic înăuntru. Genunchii mei se izbesc, cu o durere îngrozitoare, de ceva tare, la mică distanță de ușă. Ușa se trântește în urma mea și rămân în întuneric complet. Atmosferă rece și umedă și un miros puternic de mucegai. Întind mâna la dreapta și dau de un zid pe care se prelingeau picături de apă. La stânga, la fel. Distanța între zidurile din dreapta și din stânga era de vreo 80 de cm. Pipăi obiectul de care mi se loviseră genunchii. O ladă lungă, umedă și ea, care trebuia să servească de pat. Distanța dintre ușă și ladă era așa de mică încât abia aveai loc să te întorci cu fața sau cu dosul la ușã. Deci asta însemna „la crap“. Mi s-a spus, mai târziu, cã boxele de felul acesta fuseseră amenajate special. În partea cea mai umedă a pivniței, fuseseră tencuite cu un mortar în care se pusese foarte multă sare. Cum sarea e higroscopică, scoate umezeala sub formă de picături în interiorul boxei. Nu știu dacă-i adevărat, dar ca instrument de tortură era foarte eficace.

***

ADRIAN OPRESCU s-a născut la 24 august 1929 în orașul Caracal din județul Romanați, într-o familie fără griji materiale (tatăl era negustor cu vază în oraș, iar mama, învățătoare). Studiile gimnaziale le urmează în localitate, la impozantul liceu „Ioniță Asan“. Este atras de lectură: cărți de popularizare a științei, explorări geografice, istorie. În 1948, în ultima clasă de liceu, în discuțiile din pauze cu colegii, face considerațiuni ireverențioase la adresa ocupației sovietice și a proaspăt instauratului regim comunist din România. Drept care, un an mai târziu, la 15 octombrie 1949, fiind student în primul an la Academia Comercială, este arestat și i se înscenează un proces politic: este acuzat că ar fi făcut parte dintr-o organizație subversivă, inventată ad hoc de Securitate, cu numele straniu de „Tineretul Regalist Revoluționar“. Este condamnat doi ani „pentru atitudine dușmănoasă la adresa regimului popular“. Face închisoare la Craiova și lagăr la Canal. Este eliberat la 21 decembrie 1951 și i se stabilește domiciliu forțat la Caracal. Reușește totuși, trăind în clandestinitate, să se angajeze ca „brigadier crescător porcine“ la o fermă de stat de lângă București. În 1956 domiciliile forțate se anulează și se stabilește legal în București. E angajat ca normator, apoi ca economist, la Cooperația Meșteșugărească. Se căsătorește și are un băiat. Face Facultatea de Drept la fără frecvență. Are, în permanență, obsesia părăsirii României comuniste. În 1974, la 45 de ani, reușește să ajungă la Paris, lăsându-și ostatici în țară soția și copilul. Printr-un concurs de împrejurări favorabil, la doi ani după plecarea din țară, își recuperează familia. La 46 de ani se înscrie, tot la fără frecvență, la Arts et Métiers, unde urmează studiile superioare de microeconomie și contabilitate. După patru ani obține diploma de absolvire. Este angajat contabil-șef la asociația de asistență socială a lui Père Joseph, „Aide à Toute Détresse Quart Monde“. Se pensionează în 1994. Își dedică timpul lecturilor și călătoriilor. În ultimii ani, socotind că are ce spune în marginea celor trăite, a simțit nevoia să scrie. La 77 de ani oferă spre publicare Editurii Humanitas primul său manuscris.