A zecea abilitate cognitivă, trecută cu vederea de Howard Gardner

Titlu: Inteligența spirituală
Autor: Francesc Torralba
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Elena-Anca Coman
Numar pagini: 284
ISBN: 978-606-588-403-8

„După părerea lui [Dahar] Zohar, inteligența spirituală activează undele cerebrale, permițând ca fiecare zonă specializată să tindă spre un întreg funcțional. Potrivit investigațiilor sale persoanele ce cultivă această formă de inteligență, ultima care a fost cercetată până în prezent, sunt mai deschise spre diversitate, au o vădită tendință de a se întreba de ce și pentru ce există lucrurile, caută răspunsuri fundamentale și, în plus, sunt capabile de a înfrunta greutățile vieții, dând dovadă de curaj.” [Citeste tot Articolul]

Spune-ti parerea!

Harta spre comoara minții

Titlu: Hărți mentale
Autor: Tony Buzan și Barry Buzan
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Alexandra-Andreea Cork
Numar pagini: 400
ISBN: 978-606-588-048-1

„Creierul uman este un război magic în care milioane de suveici scânteietoare țes un model evanescent, întotdeauna cu sens, deși niciodată constant, o armonie schimbătoare de submodele. Este ca și cum Calea Lactee ar începe un dans cosmic.” Sir Charles Sherrington [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Unde comunism nu e, nimic nu e

Titlu: Satantango
Autor: Laszlo Krasznahorkai
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Anamaria Pop
Numar pagini: 318
ISBN: 978-606-588-397-6

O ploaie apăsătoare, care udă, fără putință de uscare, tot ce atinge, un frig care intră în oase și nu mai iese, un sentiment de inutilitate și blocaj, cauzat de recluziunea autoimpusă la care se supune o mână de personaje decrepite, creează atmosfera apăsătoare și morbidă a celui mai sumbru roman pe care l-am citit vreodată. Și, pentru că Laszlo Krasznahorkai nu a considerat că toate astea sunt suficiente, frazarea cu care a decis să-l scrie face ca lecturarea sa să deprime într-o oarecare măsură. Satantango este un dans satanic, marcat de stagnare și regres. [Citeste tot Articolul]

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Dulce ca mierea e glonțul patriei

Titlu: Dulce ca mierea e glonțul patriei
Autor: Petru Popescu
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 462
ISBN: 978-973-669-994-8

Sfârșitul unei lumi

„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.

Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea - imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.

Anii '60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).

Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.

Viitorul furat

Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei - cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu - toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă...”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării...

Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă - autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme - vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.

Soarta dramatică a unei generații - copiii războiului, „tineretul încruntat” - care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.

Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!