Noaptea de Sanziene

Autor: Mircea Eliade
Rating:

Halucinant de la început până la sfârşit, ultimul roman eliadesc înglobează toate temele utilizate de autor în scrierile sale fantastice şi lucrările de specialitate. Personajele se conturează, prind viaţă în noaptea de Sânziene (24 iunie) când cerurile se deschid ("pentru cei care ştiu să le privească"), când maleficul şi beneficul ating punctul culminant, când magia şi miracolele sunt mai mult decât oricând posibile.

Autorul reuşeşte să redea acţiunea printr-o perfectă abolire a timpului, discursul din prezent contopindu-se cu rememorări cu accente magice ale unor întâmplări trecute. De-abia acum îşi găsesc acestea înţelesul pentru personajele legate între ele de fire nevăzute ca într-o frescă balzaciană.

Timpul şi Istoria sunt, de altfel, motivele centrale ale acestui roman de idei, personajele principale (Viziru şi Biriş) purtând lungi conversaţii asupra lor: "Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine în jurul d-tale: ţi se fac din toate părţile semne. Încrede-te în semne. Urmăreşte-le..."

Istoria însă, de care Viziru are fobie, "el care ar vrea ca toate lucrurile să rămână pe loc, aşa cum i se păreau lui că erau în paradisul copilăriei", nu cruţă pe nimeni! Prinşi în labirinturile lor personale, având senzaţia, pe alocuri, că trăiesc o viaţă străină şi plasate pe fundalul terifiant al războiului, personajele romanului reacţionează în maniera lor în faţa acestui flagel; efect magic are patima unuia dintre personaje (Gheorghe Vasile) de a strânge toate volumele din Biblioteca pentru Toţi - mărturie că omul este capabil de orice pentru a accede la ritmurile cosmice, de a se integra atemporalităţii; Viziru ajunge pe front, dar îşi pierde soţia şi copilul. Femeile Nopţii sunt ciudate, animate de forţe invizibile, adevărate preotese şi, în acelaşi timp, îngeri trimişi eroilor.

Fericirea personajelor principale, aspirând la nemurire, la tinereţe fără bătrâneţe, nu pare să fie mai mult decât un vis. De fapt, aceasta este şi impresia cititorului: că pluteşte prin decorurile eliadeşti, unde personajele se comportă confuz, cu elanuri care-i plasează deasupra contemporanilor lor, cu resurse infinit superioare, cu un destin care le confirmă posibilităţile.

Şi totuşi, Mircea Eliade a înfăţişat oameni vii, pe care poţi să-i simţi: ţi-e teamă de Viziru când începe să vorbească despre Timp şi tu nu înţelegi, întocmai ca Ileana, îl iubeşti, îl înţelegi şi, cu durere, te resemnezi, ca Ioana, refuzi să fii consolat ca filosoful Biriş, ţi-e teamă pentru cărţile tale şi le păzeşti asemenea lui Gheorghe Vasile. Şi resimţi şi senzaţia că lângă tine au loc miracole, că viaţa poate dobândi accente misterioase dacă ştii s-o contempli şi dacă îţi pui întrebările potrivite.

O recenzie de: Ioana Ristea

Citeste cele 22 COMENTARII si spune-ti parerea!

Fragmentarium

Autor: Mircea Eliade
Rating:

O culegere de note si eseuri, Fragmentarium se plaseaza alaturi de Solilocvii si Oceanografie intr-o alta dimensiune a operei lui Eliade, cea a perioadei de inceput a studiului stiintific. Limbajul este usor diferit, spre riguros si exact, destul de vast, profund si cu referiri multiple in zone precum literatura, stiinta, religie sau spiritualitate. De ce fragmentarium? - pentru ca au o forma fragmentata si succinta, initial scopul lor fiind de a reprezenta niste note / schite ale unor idei care sa fie reluate si dezvoltate ulterior.

Este relativ dificil sa faci recenzie la o carte de eseuri, motiv pentru care o sa revolutionez ideea de recenzie si o sa prezint / povestesc trei dintre acestea exclusiv dintr-o abordare personala, care are si nu are legatura cu eseurile propriu zise - teama de necunoscut, o anumita libertate si somn.

Teama de necunoscut - sau frica in general - este umbra care ne insoteste de la nastere pina la moarte si poate si dupa. Ne poate fi inger si/sau demon, ne putem imprieteni cu ea si realiza calatoria vietii in armonie sau poate fi ghilotina ce ne atirna deasupra capului, care ne anihileaza miscarea naturala a vietii din interior. Frica este o reactie naturala, destul de primitiva, care survine si se manifesta deoarece sursele fricii noastre (persoane, lucruri, stari) "nu coincid si nici nu se potrivesc cu propria imagine pe care omul si-a facut-o despre sine". Orice stare noua, om sau lucru necunoscute devin periculoase nu neaparat pentru ca sunt necunoscute, ci pentru ca nu se pot incadra sau armoniza la "icoana" inchipuita de noi insine, nu se potrivesc cu structura mentala si valorile in concordanta cu care noi traim. De cele mai multe ori frica aduce cu sine un sentiment pregnant al mortii intrucit orice patrundere intr-o zona necunoscuta presupune o revolutie mentala, o moarte in sens figurat. Frica poate fi reactia de aparare la ceva nou sau altfel, un fel de sistem imunitar in plan mental. Sau manifestarea durerii de crestere a spiritului, sau propriile garduri interioare care ne fac sa raminem in structuri cunoscute.

Libertatea - una dintre cele mai dezbatute teme de-a lungul vremurilor. Oare libertate inseamna sa poti face ce vrei, cind vrei, sa dai drumul pornirilor asa cum se nasc ele? De-a lungul timpului ne-am cistigat o sumedenie de libertati din porniri si dorinte interioare sau dimpotriva exterioare - sa nu credem in Dumnezeu, sa gindim orice, sa spunem orice, sa facem orice. Toate acestea insa sunt mai degraba drepturi - drepturi cistigate sau pe care le revendicam lumii. Are insa acest tip de libertate vreo legatura cu libertatea noastra adevarata, cea interioara, sau este doar o libertate exterioara, automata? "A fi liber inseamna inainte de toate sa fi responsabil fata de tine insuti. Liber pe viata ta - adica orice act pe care il faci te angajeaza, trebuie sa dai socoteala de el ... un om liber este cu desavirsire liber atunci cind raspunde cu propria lui viata pentru oricare act pe care il savirseste. Nu poti fi liber daca nu esti responsabil". Libertate poate insemna si sa faci o alegere, chiar daca prin acea alegere anulezi o alta presupusa libertate, dar esti in congruenta cu tine insuti. Distanta dintre libertate si non-libertate este egala cu disponibilitatea noastra interioara si capacitatea de a ne asuma integral noi noua insine.

Somn - stare de veghe versus stare onirica. In lumea noastra, moderna, starea de non veghe presupune o irosire, o pierdere, iar asta este specific lumii occidentale. Exista culturi geometrice - ale oamenilor treji "care au o singura lume care le e comuna" si exista culturi istorice - ale oamenilor care dorm, cei "care privesc inlauntru". Heraclit spunea despre mistagogi ca "se comporta in starea de veghe ca oamenii adormiti" - lucru care ne povesteste despre faptul ca somnul nu inseamna inconstienta ci legatura cu o lume interioara, cu noi insine dincolo de aici, cu izvoarele vietii sau poate cu Dumnezeu. Somnul este reculegere, adunare si creatie, in care "viata nu se risipeste", ci alaturi de hibernare si extaz reprezinta experiente ale originilor. Somnul poate fi un vehicul, o stare ce faciliteaza accesul spre alte lumi decit cele pe care le cunoastem si se poate "dormi" si in stare de veghe, atita vreme cit se stabileste canalul de comunicare intre cele doua stari.
Eliade spunea "am visat intotdeauna un cititor nonconformist care sa nu se multumeasca numai cu lectura romanelor mele, ci sa isi pastreze curiozitatea intacta si pentru celelalte scrieri, mai putin facile, se-ntelege, dar poate tot atit de semnificative." Iar eu nu mai spun nimic, decit ca sunt idei in Fragmentarium care ne pot face sa vedem si sa gindim lumea out of the box.

O recenzie de: Dana

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Les trois graces

Autor: Mircea Eliade
Rating:

Fascinaţia misterului. Modul cum întâmplările obişnuite pot deveni legendare sau miraje pentru căutătorii de comori. Simboluri care guvernează anumite vieţi - aceste fascinante trei graţii închipuite la greci drept zeităţile minore (Aglaia, Euphrosyne şi Thalia) ce o însoţeau pe Afrodita. Erau considerate personificări ale frumuseţii, şarmului şi prieteniei.

În scrierile sale, Eliade utilizează în mod obişnuit folosirea perspectivelor multiple, există mai multe planuri reale şi cel puţin unul cu caracter fantastic, în care regăsim o ipoteză sau ipostază halucinantă. În nuvela Les trois grâces unul dintre personaje, Frusina, redescoperă periodicitatea vieţii, alternanţa între tinereţe şi bătrâneţe, între vitalitate şi ofilire cu ajutorul unui ser magic.

Din informaţiile istoriei nuvelei, aflăm de un anume doctor Tătaru care ar fi descoperit în anii "™60 un ser eficace contra cancerului. Cum această boală s-a dovedit refractară tuturor încercărilor de elucidare a cercetătorilor - şi oare va putea fi vreodată eradicată? - în jurul ei se poate ţese o aură de mister şi de ipoteze stranii. Mircea Eliade a simţit aceste posibile implicaţii ale cancerului şi propune o teorie psihologică prin intermediul doctorului Tătaru.

În rai, s-ar părea, neoplasmul avea rol regenerator, întinerind periodic organismul. Comiterea păcatului originar ar fi dus la uitarea acestei funcţii de către neoplasm şi acum proliferarea acestui tip de celule duce la avarierea iremediabilă a organismului. Aici intervenea rolul doctorului Tătaru care descoperise un ser prin care realiza un proces de anamneză a celulelor de origine cancerigenă pentru a avea acces la funcţia originară. Autorităţile comuniste, la începutul anilor 60 i-au pus la dispoziţie un institut pentru cercetări preliminare, dar din motive necunoscute experimentul a fost oprit după trei săptămâni. Totuşi reuşise să vindece complet de cancer trei paciente bătrâne cu nume predestinate, Aglae, Frusinel (Euphrosyne) şi Italia (Thalia), dar tratamentul era încă incomplet. În următorii ani imperfecţiunile vor fi resimţite de cele trei femei prin faptul că întinereau odată cu venirea primăverii până la vârsta de 35 de ani, iar la începutul toamnei redeveneau babe de 70 de ani.

Frusinel, singura martoră care poate fi regăsită un deceniu mai târziu se dovedeşte în sezonul său de tinereţe o femeie uşoară care ajunge din greşeală să-şi ucidă binefăcătorul, astfel conturându-se în text motivul creaţiei care se întoarce împotriva creatorului. Această periodicitate a personajului Frusinei aduce fără îndoială aminte de Persefona, zeiţa recoltei la greci, care trăia jumătate de an pe pământ, iar cealaltă jumătate în Tartar, în calitate de soţie a lui Hades şi repeta acelaşi ciclu de întuneric şi lumină, de fertilitate abundentă şi sterilitate, de speranţă şi deznădejde, de viaţă şi moarte.

Aceste idei ale teoriei doctorului Aurelian Tătaru sunt reconstituite de către prietenul său, biologul Zalomit, un visător care şi-a pierdut mirajul pentru poezie odată cu publicarea unui unic volum, "Maculatele corole". Mircea Eliade utilizează tehnica naraţiunii "împreună cu", astfel încât aflăm date despre reconstituirea morţii lui Tătaru şi a cercetărilor sale asupra cancerului prin intermediul lui Zalomit. Structura nuvelei alternează în plan temporal trecutul experienţei lui Tătaru şi prezentul cercetărilor neoficiale ale lui Zalomit.

Autorităţile comuniste, cele care interziseră experienţele iniţiale acuzându-le de obscurantism, aflând că există preocupări similare în SUA şi Rusia, doresc acum să recupereze cercetările, însă prea târziu, fiindcă tocmai murise iniţiatorul lor. De aceea folosindu-se de mijloace poliţieneşti (microfonul ascuns, percheziţia, ancheta paralelă) vor căuta să-l spioneze pe Zalomit pentru a găsi indicii promiţătoare din care un alt cercetător să poată reconstitui serul magic.

Ce se întâmplă până la sfârşit, las ocazia cititorului să-şi dea seama, amintind însă ca momente narative interesante, zbânţuielile erotice neaşteptate ale Frusinei cea rea de muscă, confesiunile conspirative ale părintelui Calinic, dispariţia ultimei fiole cu elixirul magic.

Trebuie remarcată simetria începutului şi a finalului care plasează toate întâmplările sub semnul unui vis dificil astfel de izolat de elementele reale. Simbolul celor trei graţii pe de altă parte cuprinde o suită de semnificaţii care acoperă nu numai cele trei paciente neoplastice, cât şi trei colege din tinereţe ale lui Zalomit, poreclite Les trois grasses ori trei vile cochete din localitatea elveţiană Vevey.

La final, ţin să remarc asociaţia indirectă a personajelor care servesc comunismul cu un anume tip de ofiţeri fascişti, amatori de fineţuri, persoane aparent rafinate şi amatoare de artă de calitate. În această nuvelă avem un personaj similar în persoana anchetatorului Emanuel Albini, cititor de poezie, el însuşi un fost poet în adolescenţă şi implicat în cercetări misterioase. Acest procedeu a apropierii miliţienilor comunişti de zona misterului se regăseşte şi în alte nuvele eliadeşti (Pe Strada Mântuleasa ori Tinereţe fără de tinereţe de exemplu), dar trecerea pragului dincolo, în zona iniţierii le este refuzată datorită procedeelor barbare şi a convingerilor ateiste.

De altfel, însuşi Mircea Eliade caută să înlăture scepticismul cititorului contemporan prin înfăşurarea unor mituri eterne (căutarea tinereţii veşnice) în faldurile unor pseudodoctrine ştiinţifice, în raţionamente infailibile şi în descoperiri uluitoare. În fond scrierile lui Eliade corespund unei anumite nevoi a societăţii de azi de a regăsi misterul după ce a fost vânat cu îndârjire din toate zonele existenţei. Eliade sugerează în această problemă existenţa unui plan al realităţii în care lucrurile nu mai merg doar pe calea raţiunii, ci sunt acţionate de forţe inexplicabile pe care ştiinţa le defăimează azi sau le ignoră.

O recenzie de: Gabriel Adrian Mirea

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Nunta in cer

Autor: Mircea Eliade
Rating:

Romanul Nunta in cer se apleaca asupra erosului si a eternului feminin, cuprinzand o incercare de evocare lucida a doua intamplari asemanatoare de iubire. Cu toate acestea, confesiunile celor 2 personaje nu conving cititorul ca sunt lucide, ci dimpotriva, manate de subiectivism si de trairi afective intense.

Andrei Mavrodin o cunoaste pe Ileana in casa unui arhitect, indragostindu-se imediat unul de celalalt. In ciuda dragostei dintre acestia, monotonia se instaleaza in cuplu, urmata de certuri pe probleme minore, ca mai apoi evadarile din Bucurestiul prafuit sa revitalizeze relatia de fiecare data. Cu toate acestea, ruptura completa dintre Mavrodin si Ileana se produce in momentul in care aceasta incearca sa ramana gravida si Andrei refuza sa devina tata. Celalalt cuplu, format din Barbu Hasnas si Lena se construieste in oglinda fata de cuplul Mavrodin-Ileana, intampinand aceleasi probleme de comunicare, de neintelegere reciproca in ciuda dragostei puternice dintre cele doua personaje. Divortul dintre Hasnas si Lena se produce tot din cauza unui copil, pe care de data aceasta Lena nu il doreste, in timp ce Hasnas il considera ca o modalitate de a salva o relatie care decazuse. Din confesiunile celor doi barbati reiese ca acestia au iubit aceeasi femeie insa in perioade diferite ale vietii acesteia.

Romanul este incarcat de simboluri mitologice, de la modul in care este perceputa Ileana de catre autor, cand o Euridice care il asteapta pe Mavrodin-Orfeu, un creator care sa o salveze, sa o ajute sa isi recupereze ipostaza muritoare, cea pamanteana, cand o muza pentru scriitorul care isi va trage esenta din muzica Ilenei. Daca Mavrodin doreste o iubire cereasca permanenta, Ileana doreste reintoarcerea pe pamant, o nunta care va rodi. Iubirea dintre Mavrodin-Ileana pare predestinata a fi intrerupta brusc in momentul in care acestia "cad" din cer, precum Lucifer ("Noi nu suntem o pereche din aceasta lume (...). Destinul nostru nu se implineste aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fara fruct".) Ileana doreste sa isi recastige prin Mavrodin locul de femeie in aceasta lume, spatiu pe care l-a parasit in momentul in care nu a dorit un copil cu Hasnas.

In ciuda recenziilor satisfacatoare la adresa romanului Nunta in cer, consider ca Mircea Eliade a reusit sa creeze un roman despre imposibilitatea de a comunica in cuplu, un roman unde indragostitii nu sunt in stare sa se inteleaga unul pe altul si mai mult, au perspective diferite despre viata. Ileana (sau Lena) este o prezenta imposibil de imaginat tocmai pentru ca pare ireal construita, singurele momente cand o pot vedea fiind intamplarile banale. Mavrodat este intelectualul care se doreste sa fie un construct romantic, creatorul de viata si de lumi, cel care are nevoie de o muza si de o existenta in cer. Hasnas este mai realist prin incercarile sale de a salva casnicia cu Lena.

Mircea Eliade a creat o lume dramatica in Nunta in cer, descriind incercarea disperata a fiecarui individ de a-si gasi implinirea pe lume prin dragoste, cautarea frenetica a implinirii sufletesti prin intermediul femeii. Barbatii sunt incapabili sa inteleaga femeia in ciuda cautarii frenetice a acestora de a o gasi. La randul ei, femeia este cand o fiica risipitoare care nu doreste implinirea pe pamant, cand o Euridice doritoare sa se reintoarca pe pamant, sa isi dea un sens vietii ratate. Nunta in cer vorbeste pe limba indragostitilor care au fost raniti in dragoste, cei care cauta idealul feminin, si de aceea este bine apreciat de catre cititori. Cu toate acestea, la o a doua citire, involuntar ajung sa critic scriitura "puerila" a lui Eliade, tocmai prin incercarea acestuia de a crea o lume de neintelesi, de drame existentiale care s-ar putea sa nu existe. Ofer romanului 3 stelute pentru placerea de a reciti o poveste de dragoste neimplinita alaturi de trairile existentiale ale personajelor, dar si pentru ca personajele sunt construite empatic, fara o forma reala.

O recenzie de: Cristina Teodorescu (Woodisor)

Citeste cele 56 COMENTARII si spune-ti parerea!

Romanul adolescentului miop

Autor: Mircea Eliade
Rating:

Am trait mereu sub vraja lui Eliade. De mic copil, fiind intrebata cine este scriitorul meu preferat, raspundeam Eliade, fara sa am nici cea mai vaga idee despre cine vorbesc. Poate a fost un semn a «relatiei» speciale ce a urmat.

Prima oara, paradoxal, am cunoscut cea mai dificila parte a sa, si anume cea de istoric a religiilor. Dupa cativa ani a urmat, aproape concomitent, sa-l cunosc ca scriitor de literatura fantastica si ca tanar indragostit de Maitreyi. Si tocmai cand credeam ca mai bine nu se poate, am citit Romanul adolescentului miop.

Normal, nu compar ca si valoare acest mic roman, cu marile lui opere, dar nu ii pot nega o uriasa forta si vivacitate. Desi discursul este foarte personalizat, romanul are calitatea de a permite sa ne regasim in tragediile sufletesti ale adolescentului Mircea, cu toate ca nu ii semanam nici macar in trasaturile esentiale.

In fond este vorba despre adolescenta oricarui iubitor de carti, de lumea lui interioara minunata, traita doar intre carti. Infruntarea vietii reale, dincolo de geamurile mansardei, il indeparteaza uneori pe Eliade de idealurile sale si ne dezvaluie ca si el este vulnerabil. Totusi, aceste rataciri, nu pot sa modifice esenta sufletului sau si nu-i pot altera trasatura ce-l defineste.

In Romanul adolescentului miop ni se dezgoleste cu asprime, curaj si naivitate un tanar suflet exceptional. Suntem facuti partasi la lupta lui, la victorii si esecuri, dar mai ales intelegem cum a inceput destinul unui mare om. Totul este transpus pe hartie cu multa ironie si o voita (dar tocmai de aceea nereusita) raceala si degajare.

Nu incepeti sa cititi acest roman cu gandul la celelalte opere ale lui Eliade, pentru ca e posibil sa-i ratati tot farmecul si intelesul. Cititi romanul cu inima usoara si eventual cuprinsi de nostalgia anilor de liceu. Puterea ii sta in simplitate si in naivitate... Este un roman fara final, pentru ca se sfarseste cu inceputul vietii lui Eliade.

O recenzie de: Ana-Maria Petritan

Citeste cele 35 COMENTARII si spune-ti parerea!

Mircea Eliade – Centenar

Aflandu-ne in apropierea centenarului Eliade, bookblog reia proiectul demarat in decembrie si va propune ca timp de o saptamana sa va delectati cu cateva din marile scrieri ale istoricului si filozofului religiilor. Departe de noi pretentia ca vom putea revela sensuri noi ale operei eliadesti ; incercam doar sa va motivam intru lectura operei marelui ganditor. Recomandam pe aceasta cale exhaustiva expunere a profesorului Florin Turcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei.

Probabil ca multi dintre noi ne-am identificat (in anume perioade) cu Eliade. De la crizele de melancolie juvenile pana la poftele de tot felul ale tineretii. Mircea Eliade ne vobeste atat de bine si astazi pentru ca ne invita sa ne cercetam, sa aspiram, sa actionam. Cu el ne-am recunoscut stangaciile, lipsa de ambitie si totusi, inflacararea, revolta. Ne-am vrut (si inca ne vrem) inteligenti, descoperitori de adevaruri profunde, divini. Pe de alta parte, ne recunoastem in aventurierul galant, pofticiosul, cel care traieste pentru « lectura, erotica, scris si contemplatie pasiva » (Mircea Eliade, Jurnalul portughez si alte scrieri 1, pg. 119), in dualitate : paganul (ravnind la crestinism prin foamea de simboluri, semne si magie), mizantropul cu « nemariginita capacitate de candoare, spontaneitate, inocenta, chiar vulgaritate » (ibidem, pg. 135) ; ocultistul, pentru liberatatea pe care o confera si peste toate, aspiratia catre un sine in esenta superior, sporit, fecund.

Cu aceste ganduri, va invitam sa intrati intr-o lume misterioasa, magica, al unui spirit mutilat de intrebari, crize si, totusi, viu, inflacarat. Am dori, de asemenea, sa stim ce ganduri nutriti voi in legatura cu Mircea Eliade, daca acum, la 100 de ani de la nasterea sa, va (mai) vorbeste, va (mai) influenteaza, va (mai) stimuleaza !

Lectura placuta !

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

Sexus

Autor: Henry Miller
Rating:

Primul volum din trilogia Rastignire trandafirie, Sexus stă sub semnul plăcerii. Plăcere carnală şi foame de creaţie. Un tom voluminos despre dragoste, sexualitate, prietenie, artă şi flanare, viaţa colcăitoare în mare oraş, the Big Apple.

Dragostea dintre Henry şi Mona este prezentată exhaustiv, cu urcuşurile şi coborâşurile aferente. Henry se abandonează sentimentului care pune stăpânire pe el, el fiind un hedonist în orice aspect al vieţii. Starea de efervescenţă, febrilitatea sunt căutate cu patimă. Are "nebunia" de a se arăta îndrăgostit în faţa prietenilor lui. Iubirea însă nu-l opreşte pe Henry, implicat într-o relaţie aparent serioasă cu Mona să întreţină relaţii sexuale şi cu alte femei, inclusiv cu fosta lui soţie.

Depravatul câştigă totuşi simpatia femeilor care-i ies în cale prin sinceritate. Henry este de o onestitate flagrantă, transparentă. Plăcerea contactului sexual este mai presus de orice. Pentru el, "a te îmbarca fără reţinere în aventuri carnale înseamnă a-ţi stârni simţul pericolului". Pericol gustat prin toţi porii într-o totală atmosferă de concupiscenţă, de lascivitate, naratorul nesfiindu-se de cuvintele licenţioase şi înfăţişându-ne fără nici un scrupul destrăbălările orgiastice la care ia parte.

"Zi de zi ne măcelărim cele mai nobile impulsuri. De asta ne doare inima când citim acele rânduri scrise de mâna unui maestru pe care le recunoaştem ca ale noastre, ca pe vlăstarele fragede sugrumate în faşă, pentru că nu avem încredere în propriile noastre puteri, în criteriile noastre despre adevăr şi frumos". Prin vocea unuia sau altuia, Miller îşi face cunoscute părerile despre artă, despre creaţie sau chiar despre psihanaliză. Prietenii de care depinde (financiar) şi pe care-i amuză cu stilul său de viaţă dezorganizat sunt oameni cu care vorbeşte despre ce-l animă. Mai precis, despre procesul chinuitor al creaţiei, de încrederea pe care încearcă să şi-o menţină în sine şi în ceea ce scrie. Oamenii pe care-i numeşte prieteni, şi pe care-i lasă să vorbească liber despre el, deşi în primă instanţă îşi manifestă neîncrederea şi dezaprobarea, ajung cu toţii la aceeaşi concluzie: recunosc în el un mare artist şi că l-au criticat mânaţi doar de propriile lor frustrări.

Lumea milleriană este un paradis cvasi-romantic, naratorul atrăgând ca un magnet diferite tipuri de oameni: cocote, animatoare, medici sau detectivi, dar şi nebuni, o lume de underground cu poveşti terifiante şi îngălate, pentru care naratorul vădeşte toleranţă şi interes. El este un "gangster spiritual", deconspirându-i-se astfel duritatea sufletească, intangibilitatea. Singurul lucru care-l interesează, singura viaţă valabilă este creaţia pentru că "dăruirea este singura cale de a da".

Neîntreţinut, focul pentru creaţie duce la ghetoizarea viselor, a aspiraţiilor, la un vagabondaj fizic. "Cu toţii suntem vinovaţi de crimă, crima de a nu trăi din plin". Constatarea slăbiciunilor se face însă cu luciditate amară şi, în sondarea eului, reiese cu distincţie conştiinţa propriei deveniri artistice. "Pasiune, foc pentru foc".

Reviewer: Ioana Ristea

Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!