Greata

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Terminam integrala la fel cum am inceput-o, nu neaparat din dorinta de a accentua ceva - desi Greata este primul roman al lui Sartre, in care literatura ii exprima ideile filosofice - ci mai mult dintr-o intamplare.

In ceea ce priveste literaturae existenta in acest roman, s-ar putea sa existe pareri contradictorii. Intr-adevar, Greata este un roman, in care personajul, Antoine Roquentin, tine o evidenta, prin intermediul jurnalului, a trairilor sale. Si totusi, Roquentin se afla intr-o perioada in care se simte pierdut, in care nu intelege ce se intampla cu el, si in plus, este stapanit de o senzatie de scarba, de greata, care nu ii mai da pace: "Atunci m-a apucat Greaţa, m-am lăsat să cad pe banchetă, nu mai ştiam nici măcar unde mă aflam; vedeam cum în jurul meu se învîrtesc încet culorile, îmi venea să vomit. Şi iată: de atunci Greaţa nu m-a mai lăsat, a persistat." Se creeaza astfel o stare apasatoare, in care indoielile si temerile lui Roquentin sunt aproape insusite, generand o dorinta staruitoare de a ajunge la finalul romanului.

Este admirabil modul in care acest jurnal transmite ideile filosofice ale lui Sartre - se desfasoara astfel pe doua coordonate: existentialismul si viziunea asupra libertatii omului.

Sartre este un existentialist ateu, adica respinge existenta lui Dumnezeu si considera ca omul isi primeste existenta de la parinti, si ca "aparitia" ei este un accident. Faptul ca nu exista o transcendenta face sa nu aiba cine sa ii prescrie omului o esenta; astfel Sartre subliniaza faptul ca omul este liber ontologic, isi da singur o esenta. Este introdusa astfel idea ca existenta precede esenta, esenta care este concretizata de actele omului.

Aceasta este si sursa gretei lui Roquentin. Desi la inceput nu isi da seama ce s-a schimbat, la el sau la lumea inconjuratoare, insemnarile din jurnal il conduc treptat spre dezlegarea acestui mister. Roquentin este de fapt dezgustat de lipsa de esenta a oamenilor; este ca si cum ei nici nu si-au dat seama de propria existenta, neputand astfel sa continue la stabilirea unei esente. Acelasi lucru se intampla si cu obiectele; din moment ce ele nu au posibilitatea de a isi stabili propriile caracteristici, omul este cel care le atribuie o esenta, esenta care difera in functie de persoana care le priveste - este concludent episodul de la cafenea, in care i se pare ca bretelele barmanului iau diverse culori. Greata initiala provine din neputinta de a determina exact obiectele pe care le vede, de a le gasi o esenta stabila.

O alta ideee importanta in filosofia lui Sartre este faptul ca omul este liber absolut, ceea ce inseamna ca este si responsabil absolut. Faptul ca omul isi proiecteaza singur esenta, care nu este totalizata decat in moarte, face ca fiecare situatie in care se gaseste omul sa fie pe masura sa, sa aiba o rezolvare. Exista totusi trei stari, in viziunea lui Sartre, care anuleaza posibilitatea de a alege: fuga, magia si frica, cea din urma stapanindu-l destul de des pe Roquentin. Cu toate acestea, cele trei stari sunt rezultatul unei alegeri anteriaore libere, deci practice nu atenteaza la libertatea umana.

Lipsa libertatii este cea care genereaza starile descrise pe parcursul jurnalului: ""azi dimineata ["] am vrut si n-am putut sa ridic o hartie aruncata pe jos. Asta-i tot, nici macar nu e un eveniment. Da, dar ca sa spun adevarul curat, am fost profound impresionat: m-am gandit ca nu mai sunt liber." Aceasta idee dispare insa cand isi da seama de diferenta dintre existenta si esenta, ca omul poate actiona liber pentru a isi sustine proiectul de esenta, valorile create, sau le poate trada, fiind astfel "condamnat la libertate".

Jurnalul lui Roquentin nu abunda in actiune, nu are neaparat un punct culminant sau un deznodamant fascinant. Este totusi o experienta aproape ciudata usurarea care se simte spre sfarsit, daca totusi ai ajuns pana acolo, trecand prin toate starile prin care trece personajul. Nu este genul de carte pe care as alege a o citesc pentru divertisment, sau relaxare, dar este o" experienta pe care nu imi pare rau ca am trait-o.

O recenzie de: Raluca Alexe

Citeste cele 11 COMENTARII si spune-ti parerea!

Cu usile inchise

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Când încă îmi rezemam capul pe pernă, mă gândeam la cartea lui Jean Paul Sartre. A fost o idee pe care nu am putut-o duce la capăt din cauza unui fundal de picamer care este, cum se ştie, prielnic oricărei reverii. Bun, ascultând acest concert al asfaltului, această întâlnire de Yin şi Yang de la drumuri, visam să fac o şcoală de literatură unde cursanţii să ia pe rând fiecare specie şi s-o folosească drept cadru pentru creaţia lor, apoi să creeze opusul, antispecia. Dădeam astfel ocazia să-şi găsească forma de exprimare şi spiritelor aşa-zis conformiste, care au nevoie de un suport, de forma fixă, cât şi celor rele care în fond nu fac decât să creeze noi forme, mixându-le pe cele vechi. O şcoală a clasicilor şi a DJ-urilor literari.

Din păcate drumul spre iad este pavat cu bune intenţii. Probabil că orice şcoală de literatură ucide tocmai spiritul creator şi imediat se găseşte un organ al statului care să ceară cuantificatorii, să verifice contabilitatea, să se asigure de corectitudinea politică. Mâini legislative, economice, pedagogice ar da cu pixul pentru a asigura, vezi bine, cadrul prielnic desfăşurării acestor lecţii. Şi marea şcoală s-ar redefini ca o stupidă sală de clasă în care intri fără nicio plăcere, indiferent la comodităţile ei şi în care nu te simţi obligat să stai decât pe durata unei ore oarecare. Şi nici nu eşti sigur că poţi visa de la ora 8 la 9 cât ţine cursul sau că vei fi mulţumit de rezultate. Da, şcoala mea presupunea multă trândăvie, întâlnirea în particular cu fiecare elev, o atmosferă orientală de ciubuce sau de şedinţă psihiatrică, probe de seducţie la restaurante, interviuri prin trenuri, muncă pentru o durată oarecare în mine ori pe şantiere. Dineuri cu regele Mihai, ode scrise la Ateneu ori la un megaconcert de ce-o fi, pierderea în tristeţile cimitirelor şi băute de cucută a durerilor, amarurilor, ratărilor. Cum ar putea fi toate astea cuantificate? Şi apoi cine în afara mea ar fi putut face această şcoală, orice alt profesor - chiar şi dintre elevii care ar fi frecventat şcoala - mi-ar fi dezamăgit aşteptările.

Dar este posibil ca o şcoală să scoată un scriitor foarte important? Să fie o pepinieră de candidaţi Nobel? Însăşi ideea de şcoală presupune reguli, ori un scriitor important are o doză importantă de refuz al regulilor, este indirect un militant al libertăţii. Nu al anarhiei, deşi se pot face explorări şi în această direcţie, dar un explorator al zonelor limită, al mixajelor. O şcoală prin definiţie nu poate intra decât la secţiunea clasicistă, în timp ce la secţiunea DJ ar trebui inventată o antişcoală unde să ai voie să faci tocmai ce ţi se interzicea într-o şcoală. Şi ceea ce ar fi dureros, ultima etapă de studiat, ar trebui un ciclu în care după ce ai săvârşit acţiuni şi pe faţă şi pe dos, să stai o perioadă lungă să contempli propriile acţiuni ori pe cele ale lumii şi să le prinzi în formele potrivite sufletului tău găsite în etapele precedente. Mă gândeam că orice educaţie are niscaiva fundamente religioase, există forme corupte ale relaţiei ucenic - călugăr.

Mi-am pus într-unul din bibliorafturile de uitat din cap această poveste a şcolii de literatură şi, cum tocmai a tăcut picamerul, fără el îmi pare că în jur este o tăcere ucigătoare, am redescoperit gândul care mă ducea spre cartea lui Sartre.

[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!

Mustele

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Sartre spunea la un moment dat in legatura cu libertatea ca a incercat sa arate ca, la fiintele umane, este foarte importanta schimbarea faptelor prin alte fapte. Oricare ar fi cercul de foc in care oamenii traiesc, ei sunt liberi sa treaca dincolo. Iar daca nu o fac este pentru ca si aceasta este o alegere libera. Astfel, se condamna singuri la a trai in infern.

Prima piesa sartriana pusa in scena, Mustele, este o drama in trei acte. Oreste revine in orasul natal, Argos, pentru a-si gasi concitadinii, de la cel mai simplu muritor pana la suverani, bantuiti de remuscarile crimelor comise in trecut. Nu degeaba, orasul este bantuit de muste-erinii, zeitele remuscarii, insecte murdare si razbunatoare, paranoice si critice (Salvador Dali).

Poporul se zbate aproape masochistic in regrete si temeri (frica face din om unul onest), pe fondul sarbatorii mortilor, veniti sa-i pedepseasca pentru greselile lor. Oreste este singurul care-si asuma cele doua crime, pe care le considera drepte. Astfel, se elibereaza de povara remuscarii. In opozitie, desi la inceput de acord cu decizia fratelui ei, Electra se dezice de crime, nu-si asuma responsabilitatea si va fi sfasiata.

Asa cum este sugerata de insusi Jupiter, problema libertatii constituie nefericirea zeilor si regilor. Oamenii sunt liberi, iar Egist poate avea putere asupra poporului sau doar pentru ca supusii lui nu sunt constienti de libertatea latenta de care dispun. Sartre combate violent tirania si sustine cauza poporului, singurul in masura sa contribuie la eliberarea sa. Din punct de vedere existentialist, numai cel care-si asuma responsabilitatea pentru actele sale se foloseste cu adevarat de liberul arbitru. Acesta ultim intervine si la finele piesei unde Oreste, asemenea lui Christos, ia asupra sa toate remuscarile poporului, pentru a dovedi ca este nevoie de cineva, de un deschizator, care sa le arate celorlalti imensa putere pe care o au in ei insisi. Sau, cum spune Electra, vindecarea nu vine decat prin violenta; raul nu poate fi invins decat printr-un alt rau.

Antiteza existentialista dintre existenta si esenta este si aici bine delimitata. Omul este in primul rand, pentru ca mai apoi, prin suferinte si lupte, sa inceapa sa se descopere, sa se formeze. Oamenii Argosului sunt, adica accepta pasiv sistemul in care s-au nascut. La antipod, Oreste decide sa actioneze, desi acest act il va instraina si angoasa. Dar exilul acesta il va elibera. Pentru a-si contura existenta in lume, omul trebuie sa fie mereu in stare sa aleaga. Dorinta lui de a se pierde in multime, de a fi la fel cu ceilalti, trebuie aneantizata.

Libertatea este putinţa de a alege între mai multe posibilităţi ale mele. (Gabriel Liiceanu)

O recenzie de: Ioana Ristea

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Zidul

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Întotdeauna mi-a plăcut să afirm faptul că sunt un om sartrian, omul supus greşelilor şi alegerilor, dar mereu responsabil faţă de acţiunile sale. Poate de aceea Jean-Paul Sartre este pentru mine o piatră de temelie în formarea mea ca om. Şi ce este mai bun decât de a cunoaşte sistemul filosofic al unui existenţialist ateu şi prin intermediul scrierilor sale?

Colecţia de cinci nuvele Zidul (1939) este una dintre cele mai importante creaţii ale lui Jean-Paul Sartre. Cea care dă şi titlul volumului, nuvela Zidul, încearcă să descrie experienţa pe muchie de cuţit a personajului condamnat la moarte în timpul Războiului Civil din Spania. Cred că pentru a-l citi pe Sartre trebuie înainte să-i cunoşti filosofia de viaţă, existenţialismul ateu, momentele de angoasă umană şi perioada în care acesta a trăit. Nu am putut să-i despart proza de existenţialismul său, de absurd şi de păstrarea libertăţii şi a responsabilităţii.

Nuvelele lui Sartre sunt o declaraţie sinceră a autorului în legătură cu războiul civil din Spania, un răspuns în legătură cu forţele fasciste care luau cu asalt spaţiul european. În nuvela Zidul, Pablo Ibbieta este pus în faţa alegerii de a-l trăda pe prietenul său Ramon Gris în schimbul libertăţii. Refuzul acestuia de a trăda îi "oferă" o noapte de neuitat în care durerea şi frica se amestecă într-un tot unitar, iar dorinţa de a fi din nou liber şi om sunt atât de mari încât a doua zi dimineaţa Pablo zice orice, numai adevărul nu, pentru a şti că nu se întoarce în celulă. În Camera avem în faţă o femeie a cărei alegere de a se căsători s-a dovedit a fi proastă. În ciuda rugăminţilor părinţilor ei de a se reîntoarce acasă şi de a-şi părăsi soţul nebun, aceasta rămâne alături de soţ în mod responsabil faţă de alegerile ei. În Erostrat personajul principal se hotărăşte să omoare şase oameni la întâmplare doar pentru că are doar şase gloanţe, în timp ce în Intimitate femeia personaj Lulu este plictisită de viaţa pe care o duce şi decide să-şi părăsească soţul. Însă, în modul caracteristic existenţialist, angoasele şi trăirile personajului o fac să aleagă în final. Şi alege să se reîntoarcă la soţ. În ultima nuvelă, Copilăria unui stăpân, avem în faţă cronologia unui om în formare şi toate stagiile prin care acesta trece pentru a deveni.

Ca toţi scriitorii existenţialişti, Sartre a ales să-şi scrie nuvelele din Zidul la persoana întâi, astfel cititorul priveşte dialogurile din carte însă, acestea sunt filtrate prin mintea personajelor. Dacă la început avem doar o senzaţie de teroare, în realitate situaţia se schimbă progresiv ca şi cum am avea în faţă senzaţia bulgărelui de zăpadă, amplificării fiecărei trăiri ca mai apoi să urmeze catharsisul şi eliberarea angoasei. Lipsa oricărui liant divin şi libertatea totală a lumii creează frică pentru toate personajele sartriene, frică plusată de un sentiment de acceptare a fiecărui pas făcut şi de asumare a acestora. Cel mai bine, responsabilitatea faţă de actele personale se vede în nuvela Camera, în timp ce în Copilăria unui stăpân personajul principal încearcă să se formeze şi să scape de responsabilitatea unui adult, însă pus în faţa realităţii fiecare act al său devine în mod obligatoriu definitoriu pentru acesta.

Cred că nuvelele lui Sartre, ca orice scriere existenţialistă de altfel, au un grad de dificultate ridicat. De aceea este nevoie de o atenţie sporită pentru a nu pierde nici un detaliu într-un spaţiu narativ compresat şi diluat de fapte. Nu faptele în sine contează cât personajele şi ceea ce fac acestea. Cred că pe Sartre l-aş citi neîncetat tocmai pentru că atunci când înţelegi că eşti singur şi responsabil numai tu poţi fi cel care hotărăşte direcţia vieţii, nimeni nu te va ajuta.

Pentru mine Zidul a reprezentat o modalitate de reîntoarcere la existenţialism prin lectură, o tentativă de a aduce în stradă responsabilitatea într-o lume dominată de conflicte ideologice şi doctrine nerealizabile. Dacă aş fi întrebată: "te-ai regăsit în vreunul dintre personajele lui Sartre?" cred că aş răspunde că sunt prin excelenţă, ca fiecare dintre noi de altfel, câte o parte a personajelor lui Sartre. Desigur, viaţa înseamnă mai mult decât angoasă şi frică, însă nu trebuie niciodată scăpată din vedere realitatea. Recomand cu căldură lectura Zidului lui Sartre pentru oricine care doreşte să se iniţieze în arta existenţialistă, fiind o cărţulie mai uşor de citit decât Greaţa sau operele sale filosofice. Să trăim responsabil!

O recenzie de: Cristina Teodorescu

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Greata

Autor: Jean-Paul Sartre
Rating:

Jean-Paul Sartre afirma, după mai bine de douăzeci de ani de la scrierea romanului: "Am reuşit la treizeci de ani această lovitură de maestru: să înscriu în La Nausée existenţa nejustificată, sălcie, a semenilor mei, şi să o scot pe a mea din cauză. Eram Roquentin, arătam prin el, fără nici o complezenţă, urzeala vieţii mele ; totodată eram eu, alesul, analistul infernului, fotomicroscop de sticlă şi oţel aplecat asupra propriilor mele sucuri protoplasmatice. [...] Trucat pînă în oase şi mistificat, scriam voios despre nefericita noastră condiţie. Dogmatic, mă îndoiam de toate în afară de faptul că sînt alesul îndoielii; restabileam cu o mînă ceea ce distrugeam cu cealaltă, şi vedeam în nelinişte garanţia propriei mele linişti ; eram fericit."

Deşi explicaţia autorului despre propriul roman pare îndeajuns de clară pentru a face părerile ulterioare să fie inutile, tind să cred că Greaţa înseamnă, pretenţios spus, despărţirea de literatură a lui Sartre. În roman există motivaţia acestei renunţări, care nu pare a fi programatică. Pe lîngă faptul că transpune o parte din ideile existenţialiste într-o formă artistică, literară, cartea priveşte dintr-un unghi special relaţia autor-text-scris. Scrisul nu este un act autentic, autorul truchează experienţa existenţială, distanţîndu-se tocmai pentru a o scrie. Ce poţi simţi faţă de un act derizoriu, inautentic, neputincios: repulsie sau fascinaţie?

Jurnalul lui Roquentin nu găseşte un răspuns clar la această întrebare, ci numai indică alte acte derizorii şi neputinţe: privitul în oglindă, trezitul dimineaţa cu tine însuţi, cititul unei biblioteci în ordine alfabetică, călătoriile prin lume. Sensul lucrurilor este deformat de Greaţă, tot ce am putea considera uman, mărunt, confortabil devine monstruos: "Atunci m-a apucat Greaţa, m-am lăsat să cad pe banchetă, nu mai ştiam nici măcar unde mă aflam; vedeam cum în jurul meu se învîrtesc încet culorile, îmi venea să vomit. Şi iată: de atunci Greaţa nu m-a mai lăsat, a persistat."

Cauza pare a fi conştientizarea faptului că omul este supus hazardului, că nu se poate sustrage contingenţei, astfel că lumea fie devine relativă - ceea ce duce la nepăsare, relaxare, indiferenţă, fie absurdă. Conflictul acesta va fi rezolvat de Sartre în scrierile sale filosofice, el propunînd libertatea ca punct fix, neschimbător într-o lume devalorizată: omul este condamnat la libertate. Romanul Greaţa prezintă un alt tip de salvare, aparent paradoxal: prin scris. Momentul în care Sartre scrie Greaţa este momentul în care el se angajează pe calea cunoaşterii artistice, în ideea că scrisul este o acţiune responsabilă, care se sustrage hazardului.

Ajungînd în acest punct, ne putem întreba dacă romanul lui Sartre aparţine literaturii angajate, aşa cum expune chiar autorul în Littérature et liberté, susţinînd responsabilitatea scriitorului faţă de opera sa, faţă de situarea istorică şi de influenţa asupra cititorilor. Greaţa expune în mod evident unele din ideile existenţialismului într-o formă accesibilă, atractivă, dar textul rămîne în zona unei ezitări mai întîi între concept şi metaforă, apoi într-o atitudine ambiguă faţă de actul responsabil de a scrie.

Pentru mine, Greaţa a reprezentat mai mult decît o punere în practică a unor idei. Îmi pare un roman care conţine mai multe romane-proiect, un amestec de portrete şi întîmplări insuficient relaţionate, însă minunate în singurătatea lor - a se vedea Autodidactul, şoarecele de bibliotecă ce doreşte a se cultiva alfabetic" Însă poate că intenţia nu a fost finisarea unui roman omogen, ci descrierea cît mai exactă, din afară, fără nici o complezenţă a existenţei sub semnul hazardului. De aici şi impresia de risipire, aglomerarea de gesturi mărunte, văzute în inutilul şi insuficienţa lor. În opinia mea, Greaţa e un roman autodistructiv, paradoxal, autentic şi greu de primit fără vreo prejudecată. Să vrei să te decizi asupra valorii literare a textului este lipsit de importanţă, atît timp cît impresiile nu sunt filtrate de cîteva informaţii despre existenţialismul lui Sartre. Să consideri cartea un manifest, o formă de popularizare a ideologiei îmi pare iarăşi insuficient: în cazul acesta, ar fi inactuală în momentul de faţă, de evitat. Încă nu este de evitat, te face să cochetezi cu vreo valoare absolută, în timp ce dispreţuieşti existenţa sălcie, previzibilă, repetabilă, nefericită. Atitudinea pe care o numeşte această carte pare a fi, dacă nu e prea rigid spus, o treaptă necesară în maturizare.

O recenzie de: Mihaela Butnaru

Citeste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!

Sartre si libertatea

Pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre (21 iunie 1905-15 aprilie 1980), scriitor si filosof francez, reprezentant prolific al existentialismului, Jean-Paul Sartre constituie centrul de interes al "integralei" noastre din aceasta luna.

Incepand de maine, vom incerca, pe parcursul a catorva zile, sa patrundem lumea ideilor sartriene, dominate de aceea ca unicitatea individului se afirma printr-o libertate totala: fiecare persoana este responsabila de ceea ce i se intampla.

Spune-ti parerea!

Oceanografie

Autor: Mircea Eliade
Rating:

S-a nimerit ca eu sa inchei integrala lui Mircea Eliade si se pare ca o voi face cu o carte despre care mie imi place sa cred ca e una dintre cele mai personale. Cred ca am mai mentionat ca apreciez foarte mult la o carte sinceritatea si autenticitatea provenita din faptul ca fiecare e unic si fiecare vede lumea in felul sau - de aici si slabiciunea pentru elementele autobiografice.

Oceanografie este o insiruire de articole despre existenta in aproape toate formele sale: de la intelegere la moda barbateasca, de la fericire la "a nu mai fi roman", de la scris la sex si lista poate continua.

Primul articol pe care l-am citit a fost, nu stiu exact de ce, despre femeile superioare :) Nu va faceti griji, Eliade s-a ocupat 3 pagini mai tarziu si de barbatii superiori! M-a prins imediat stilul sau simplu, direct, curat de a-si structura si argumenta ideile. Desi ceea ce spune el nu se poate incadra in banalitati sau truisme, Eliade nu trece, din fercire, nici in cealalta extrema cu presupunerile filozofice. Mie una mi-a vorbit exact pe limba mea, dand glas si forma literara multor idei si conceptii care zaceau in forma latenta prin capul meu. Pe tot parcursul cartii l-am aprobat de parca am fi avut un dialog in timp real. Mi-a placut foarte mult sa ma simt asa aproape de un autor, de scrierile lui cele mai sincere si, din nou o spun, personale.

Al doilea lucru care m-a frapat a fost longevitatea parerilor si observatiilor sale. Si astazi exista tineri carora le e rusine ca sunt romani, si azi fugim tot timpul, ignorand binefacerile unor momente de "plictiseala", si azi ne temem excesiv de ridicol si incercam totodata sa fim originali "cu orice pret".

Articolele sunt scurte si concise, le poti citi pe toate intr-o zi, sau le poti savura pe rand, prin tramvaie, paturi sau banci din parc.
Ii dau 5 stele pentru: "Singura justificare a unei existente este viata din ea, intensitatea, fertilitatea, adancimea ei. Bucuria, lumina, victoria, caritatea, depasirea, continua depasire, speranta - toate acestea sunt semne ca viata galgaie acolo plina si organizata. Apreciez un om, o gandire, o opera - dupa autenticitatea lor; adica dupa gradul de coincidenta existenta=creatie". Este nemaipomenit momentul in care iti gasesti "corespondentul literar" in lume. Acel om inzestrat cu mai mult talent decat tine, care reuseste sa exprime intr-un mod perfect ceea ce si tu gandesti, ceea ce si tu vrei sa spui, insa nu ai gasit cuvintele necesare. E ca si cum ti-ai gasit glasul, vocea. De asta ii multumesc lui Mircea Eliade si ii urez "La Multi Ani!".

O recenzie de: Anca Cristina

Citeste cele 10 COMENTARII si spune-ti parerea!