Concurs cu cărți
Scris de Andreea Chebac • 27 June 2011 • in categoria Altele, Concursuri
Avem de dat 4 exemplare din ultimul roman al lui Andrei Ruse, Dilăr pentru o zi! Pentru asta așteptăm 4 povești interesante despre cum v-ați petrecut nopțile.
Ați avut vreodată parte de o experiență demnă de a fi povestită pe parcursul unei nopți (așa, ca eroul din roman, care pentru jumătate de fus orar devine din polițist, traficant de droguri) ? Dacă aveți în minte o noapte specială/ciudată/fascinantă/ sau ceva mai deșucheată, nu ezitați și uimiți-ne!
Așteptăm poveștile voastre timp de o săptămână (pînă pe 4 iulie) în comentarii, iar cele mai surprinzătoare vor primi o cartea ca premiu.
LATER UPDATE: Am citit cu mare placere povestile voastre si ne-a fost destul de greu sa alegem doar patru. Ne-am bucurat sa vedem ca avem si cititori cu talent literar, multumim tuturor pentru raspunsuri :)
Cele patru carti merg catre: Alexandra Circiu, Amalia, George Bulai si Oana Stanciu. Felicitari! Va vom contacta pe mail pentru a stabili cum ajung premiile la voi.
Citeste cele 18 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
alezzu spune:
E o întâmplare în urma căreia am aflat cât de mult mă pot baza pe un prieten foarte bun şi foarte vechi.
Era o noapte de vară şi omoram timpul pe stradă cu doi prieteni din copilărie, Cosmin şi Bianca. Stăteam de vorbă pe gardul de piatră al unui vecin şi am observat cum se apropia de noi un bărbat mai scund şi solid.
Căuta un anume individ şi ne întreba dacă l-am văzut trecând pe stradă în acea noapte, pentru că voia… să-l omoare. Era destul de întuneric locul în care stăteam, abia bătea lumina unui stâlp până la noi, dar era imposibil de ratat faptul că bărbatul (supranumit “Gaşcă” şi cunoscut în zonă ca un adevărat nebun) avea un cuţit în mână. Toţi am văzut asta şi am încercat să-l ducem cu vorba şi să renunţe la ideea care-l stăpânea, mai ales pentru că era destul de beat.
Ei bine, în timp ce flecăream cu el, în speranţa că va renunţa şi va pleca, Cosmin nu mai scotea aproape niciun cuvânt, dar coborâse încetul cu încetul de pe gard. Apoi s-a distanţat la un metru de gard şi făcea câte un pas înapoi. A ajuns în mijlocul străzii şi apoi pe partea cealaltă. A mai făcut câţiva paşi şi a luat-o la fugă, lăsându-ne de izbelişte.
Partea amuzantă e că beţivul cuţitar îl cunoştea pe tata şi era convins că cel care fugise eram eu.
Nu puteam să-mi las tovarăşa la greu, aşa că am rămas şi l-am dus cu vorba pe om până când, probabil, s-a plictisit să-i tot spunem să meargă acasă şi ne-a lăsat în pace.
Am plecat de acolo şi l-am găsit pe Cosmin ascuns în curtea lui, mort de frică. Între timp, noi puteam să fim oale şi ulcele :) .
Asta e o noapte ciudată de Breaza :) .
-
dumitru spune:
Am trăit multe nopți, dar prea puțin îmi amintesc despre ele. Au fost si nopți interesante în viața mea, pe culmile munților sau traversând oceane, dar nici una nu a fost ciudată, chiar dacă unele mi-au schimbat viața. O întâmplare reală vă povestesc în continuare:
E miezul nopţii, dar multă lume nu doarme. Oamenii acestui oraş aşteaptă să vadă dacă speranţele lor într-o viaţă mai bună au şanse de împlinire. Urmăresc la televizoare rezultatele alegerilor ce par să fie favorabile unei schimbări benefice în viaţa lor. E o noapte frumoasă de început de noiembrie sub un cer senin presărat de câteva stele mai strălucitoare decât luminile oraşului cu străzi pustii la ore târzii. Suntem în 1996 în Bucureşti, o capitală balcanică nostalgică la amintirea unui trecut european îndepărtat pe care speră să-l reînvie.
La anunţarea rezultatelor, un val de euforie străbate oraşul scoţându-i pe oameni în stradă. Unii dintre ei se îndreaptă spre centrul oraşului, spre Piaţa Universităţii ce încă mai e fieful opoziţiei ce câştigase acum alegerile. Mii de feţe radioase te înconjoară şi te fac să te simţi minunat, chiar dacă e noapte şi eşti înconjurat de necunoscuţi. Oamenii se felicită reciproc şi vor să-şi împărtăşească unii altora bucuria ce o simt. Se deschide balconul Universităţii marcând o primă schimbare, doar deschiderea lui fusese interzisă de vechii conducători, marcând simbolic o deschidere spre o mai mare libertate de manifestare a opiniilor. Oamenii ascultă entuziasmaţi promisiunile cu iz electoral, care le dau speranţe. Se cântă cântecele golanilor, se transmit felicitări şi apoi balconul se închide marcând terminarea festivismului. Oamenii continuă să mai discute între ei apoi încet, aglomeraţia scade mulţimea risipindu-se.
A trecut timpul şi acum totul e o amintire ce se estompează din ce în ce mai mult.
Marcela era o femeie frumoasă care la cei treizeci de ani ai ei “făcea victime” dacă ieşea pe stradă. Era imposibil să nu remarci acea frumuseţe stranie cu un ten alb şi un păr negru ondulat ce-i cădea pe umeri. Ochii ei mari şi negri aveau uneori străluciri metalice, alteori păreau catifelaţi. Avea o ţinută ireproşabilă purtându-şi frumuseţea cu graţie şi eleganţă în ciuda hainelor obişnuite pe care le purta. Ori de câte ori o întâlneam era un interlocutor mai degrabă interesant decât agreabil pentru că avea abilitatea de a “citi” oamenii şi era greu de discutat cu ea; simţea dacă te prefăceai şi dacă nu erai de acord cu ea în probleme importante încheia discuţia. Marcela participase şi ea la această manifestare entuziastă a mulţimii. Venise împreună cu prietenii, cu maşina lor, să sărbătorească victoria şi în euforia generală nici nu observase că aceştia se îndepărtaseră şi rămăsese între necunoscuţi.
– Nu-i mai caut, iau un taxi şi mă întorc acasă, gândi ea la un moment dat.
Trecuseră câteva ore după miezul nopţii însă în apropierea Pieţii Universităţii staţionau destule taxiuri . Alese unul la întâmplare. Apropiindu-se de maşină se miră văzând cum şoferul coboară, ocoleşte maşina şi îi deschide portiera cu o eleganţă văzută numai în filme, invitând-o înăuntru, înainte s-o întrebe în ce direcţie merge.
Pornind spre casă se mirată de eleganţa şoferului şi schimbă cu el câteva cuvinte. Află că este şofer profesionist şi că se bucură şi el de rezultatul alegerilor. A venit în Piaţa Universităţii pentru a participa la euforia generală alături de ceilalţi şi nu în primul rând pentru clienţi, chiar dacă trebuia să lucreze în această noapte..
Era o prezenţă deosebit de agreabilă. Marcela obişnuia să meargă frecvent cu taxiul şi îşi dădu seama că acesta era cu totul şi cu totul deosebit de alţi taximetrişti. Radia în jurul său bunătate şi eleganţă , făcând călătoria pe străzile pline de gropi ale oraşului, dacă nu confortabilă, cel puţin mai uşor suportabilă. Au discutat mai ales politică şi timpul a trecut foarte repede.
La destinaţie, după ce a încasat contravaloarea cursei, a coborât rapid din maşină şi cu aceeaşi eleganţă i-a deschis portiera Marcelei să coboare. Marcela s-a simţit flatată şi cumva contrariată. Oare au început deja schimbările în comportamentul oamenilor ? Dacă e aşa, vin vremuri bune! S-au salutat şi fiecare şi-a văzut de drumul său.
A doua zi, simţindu-se obosită după noaptea nedormită, Marcela comandă telefonic un taxi la dispecerat pentru a merge la serviciu. Cu surprindere constată că la ieşirea din bloc o aşteaptă acelaşi taxi , cu acelaşi şofer deosebit.
– Ce coincidenţă, îşi spune şi notează discret numărul taxiului pentru a-l solicita şi cu altă ocazie.
Şi de această dată are parte de o călătorie plăcută prin oraşul atât de cunoscut încât părea să nu-i mai poată oferi nimic neobişnuit. Soferul nu pare deloc obosit deşi a lucrat toată noaptea după cum spune, fiind la fel de jovial şi elegant.
Ajunsă la serviciu Marcela nu se poate gândi la altceva.
– Oare această poveste e întâmplătoare, sau are o semnificaţie? – se întreabă
Marcela. Şi mintea ei fabulează în continuare gândindu-se că acesta poate fi omul pe care-l caută de mult timp. S-a simţit bine lângă el şi purtarea lui elegantă i-a arătat că şi lui i-a făcut plăcere. Nu se va grăbi, s-a mai fript până acum şi cu alte relaţii şi încă nu ştie mai nimic despre el. Dacă are familie? Nu a spus nimic, dar cine ştie? Nu te ambala , că nu mai eşti o fetiţă. Şi cine te mai ia cu doi copii mari chiar dacă arăţi bine? Trebuie să ştii mai multe despre el înainte de a merge mai departe cu fanteziile.
Marcela telefonează iar companiei de taximetre încercând de această dată să afle informaţii despre taxiul cu numărul 02379 şi neobişnuitul lui şofer. Ceea ce află o face să se cutremure. În evidenţa firmei nu mai există acea maşină, care a avut cu puţin timp în urmă un grav accident de circulaţie, şoferul pierzându-şi viaţa, iar maşina fiind casată şi dezmembrată. Din superstiţie numărul respectiv nu a mai fost dat altei maşini. -
Amalia spune:
Cele mai nebunatice nopți au fost acum un an, când eram în stare să fac orice nebunie, pentru că mă despărțisem de prietenul meu. Tot timpul am vrut să simt cum este să traiesti fara sa iti pese și aveam în minte unele lucruri pe care nu îmi imaginam că le voi face.
Stau într-un bloc cu terasă și nu apucasem niciodată să văd răsăritul. Așa că am zis să adun mai mulți prieteni să facem o noapte albă. Prietenii au fost receptivi. Am adus fiecare de băut și mâncare, și am mers pe terasă, cică săs stăm toată noaptea. În seara respectivă încercam și noi ceva nou, și anume, cola cu vin. Stateam noi și vorbeam când vine un vecin și ne spune să străngem tot de pe jos, deși noi nu făcusem mizerie. 10 persoane culegeau mizeriile de pe terasă. După ce am terminat cu asta, am zis să aducem o pătură să stăm ca să jucăm diferite jocuri. Am adus păturile, ne-am așezat nu stăm mult și ne apucă mâncărimile pe toți, habr nu aveam ce se întâmplă. Intre timp adusesem și mâncare.
ne ridicăm și ne dăm seama că ne-au invadat furnicile, nici nu mai știam cum să scăpăm de ele. Apoi doi dintre prieteni s-au cocoțat pe bara de bătut covoare și au rămas blocați deoarece s-au agățat de o altă bară care ducea spre acoperiș.
Am trecut noi și peste asta, vine dimineața răsare saorele și noi am adormit pe pături ratând răsăritul, dar și cu poliția pe cap. Alături este un hotel, care găzduia în acel moment o persoană importantă, și ne-au văzut pe noi pe acoperiș și credeau că dorim să atentă, la viața respectivei persoane.
Aceasta este una dintre serile pline de peripeții din aceea perioadă. Ne-am ales cu o sesiune de curățenie, mâncarea plină de furnici, o durere de spate de la dormitul pe jos, am ratat răsăritul și ne-am ales cu poliția pe cap. Partea bună este că de atunci am o nouă poreclă, și anume, Noapte-Albă. -
Tase spune:
Era in vara lui 2009 si eram in Italia cu copiii strazii. In seara aceea am facut o vizita la Lago di Garda, un loc si un lac superb, unde am vazut pentru prima oara un semn de circulatie, pe malul lacului care atentiona “stele cadente”…
Impreuna cu tinerii strazii libere din Bucuresti, mai multe tinere italience care ne tineau companie pe marginea lacului Lago di Garda. Fara sa stea pe ganduri, baietii, au facut baie. La mal erau ditamai pestii de s-au speriat astia ca cica “am crezut ca e sobolan”…na, experienta de canal…
La un moment dat, unul dintre tineri, iesind din apa se uita la una dintre tinerele italience, care vorbea ceva despre Paris, si tanarul nostru, care nu intelegea o iota limba italiana si nici nu parlea, zice cu un aer dezinvolt: “deschide parisu’ sa bag turnu’ eifel…” european pur, drept la tinta intr-un mix original.
-
Gabriela spune:
Poveste mea se întâmpla când abia împlinisem 16 ani şi într-una dintre sâmbetele lui noiembrie am ieşit într-o discotecă din târg cu o colegă.
Era prima dată când ieşeam acolo. La un moment dat a venit unul destul de dubios şi dansa pe lângă mine, mă pipăia, chestii de-astea. Nu am ştiut cum să reacţionez, noroc de colegă care m-a luat de acolo.
Pe la 4 am plecat de acolo, eram într-un grup destul de select, ‘spuma oraşului’. De-acolo am plecat să mâncăm într-un peco şi apoi la altcineva acasă. Acolo eu am stat deoparte, necunoscându-i pe ceilalţi decât din vedere, nu mi-am permis să mă bag prea mult în seamă.
La un moment dat am rămas singură în cameră – colega plecase cu unul într-o altă cameră, nişte alţii practicau sex în grup în altă parte, iar alţii s-au dus vizavi, într-o scară de bloc şi rulau Maria/etnobotanice (nu am ştiut niciodată, nu am pus întrebări). Nu puteam pleca pentru că nu aveam unde să mă duc, era vorba să rămân la colegă să dorm. Am aşteptat până pe la 7 şi apoi am mers şi la respectiva acasă
Întâmplarea asta mi-a deschis ochii faţă de ce se întâmpla în jurul meu. Am înţeles că sunt multe aspecte care nu se ştiu, despre care nu se vorbeşte, dar ne înconjoară. -
oana stanciu spune:
Ma intorceam acasa pe jos,intr-o seara cam tarzie, cu castile cu muzica in urechi. La un colt de strada vad in umbra o silueta inalta, un tanar cu o sapca pe ochi. Am zis sa imi vad de drum si sa il ignor…ma opreste,il privesc, opresc muzica si ma intreaba daca am o tigara.Ii spun ca nu am, insa se tine dupa mine si ma intreaba daca am ceva bani pentru o bautura. Ii raspund din nou ca nu am, pe un ton calm si pornesc mai departe spre casa. In umbra felinarelor stradale, zaresc, aproape de mine, o alta silueta, care merge in acelasi ritm rapid…nu ma intorc, insa traveresez, observ ca si umbra traverseaza. Traversez din nou si vad umbra grabindu-se sa traverseze de asemenea. Decid sa ma opresc si sa astept umbra sa ma ajunga din urma. Umbra se contureaza in aceeasi silueta de mai devreme. Imi zice gafaind: cred ca mergem in aceeasi directie, vrei sa mergem impreuna? Il privesc si ii zic:ok. Urmeaza un dialog banal la care raspund fictiv cu nonsalanta. Ajung in fata unui bloc al unei prietene, a carei intrare se acceseaza printr-un cod pe care-l stiam. Ne oprim la banca. Ii spun ca am o revista in cutia postala, sa ma astepte ca o iau si ies inapoi. Intru in scara rapid, inchid usa cu zgomot si iau liftul pana la etajul 8 de la care se poate vedea in fata blocului. Stau acolo in intuneric si privesc pe geam…Trec cateva minute bune iar urmaritorul se indeparteaza. Cand silueta i se pierde in intunericul noptii…cobor la parter, mai arunc o ultima privire de la fereastra, deschid usa usor si o zbughesc spre blocul meu, la cateva blocuri distanta.
-
LostAngel spune:
de pe blogul personal:
Azi noapte am fost în Friends. Am comandat ca de obicei trei shout-uri de jäger, am făcut rost de două ţigări pe care le-am fumat numaidecât, apoi am aşteptat-o să apară. La jumate trebuia să intre pe tură. A venit însă mai târziu cu o oră. Abia atunci am aflat că defapt era ziua ei şi urma să o ţină undeva într-o altă cameră rezervată. Ce chestie, ea e născută pe 29 mai, eu pe 30.Nu am fost invitată, nici nu e de mirare, de abia schimbasem câteva vorbe despre ce anume comand şi cum plătesc. Pentru ea eram doar un alt consumator notoriu, unul de care nu trebuia să-şi ascundă pieptul generos ce i se descoperea de fiecare dată când trebuia să se aplece pentru noi pahare. Când avea tură pe sală, îşi acoperea fundul cu un şorţ negru şi defila printre mese, evitând ciupiturile nu tocmai amuzante ale băieţilor.
Cum nu am mai primit bursă semestrul acesta, pentru că am reuşit să am restanţe, nu am putut s-o invit de multe ori la masa mea. Luam câte o halbă de bere pe care o sugeam o oră bună şi stăteam doar să o văd cum se agită să-şi satisfacă clientela. Nu ştiu ce e cu mine de mă pierd de fiecare dată când îi văd părul blond plin de bucle perfect aranjate. Cum îmi petrec privirea mai jos de chipul ei, îmi şi transpiră mâinile. Corpul acela rotunjor, cu forme ce te îndeamnă să-l cuprinzi între buze, mă pedepseşte cu fiecare gând. De când am văzut-o într-una din zilele ălea nenorocite în care am fost prizată, inima şi-a schimbat complet bătăile.
De când mi s-a întâmplat chestia cu violul, pe când aveam doar 12 ani, băieţii au rămas undeva în depărtare. Am mai încercat să mă combin cu câte unul, zicând că ceea ce am păţit aparţine trecutului şi nu pot purta ură pe o întreagă specie.
Acum o săptămână, următoarea seară după ce am văzut-o, aşteptam autobuzul să merg din nou s-o văd. Un tip, destul de simpatic, s-a aşezat lângă mine pe bancă. Nu a trecut mult timp că a şi intrat în vorbă cu mine, exclamând cât poate fi de cald, el ieşind să caute ceva de mâncare, apoi m-a întrebat drăguţ dacă ştiu un Fast Food bun. I-am desenat mental traseul, s-a făcut că mi-a înţeles explicaţiile, dar cum autobuzul se facea că întârzie, am început să vorbim de una alta. I-am zis că merg în Friends, că sunt studentă în anul I la Asistenţă socială, că nu am reuşit să-mi fac încă vreun prieten în acest nou oraş şi dintr-o vorbă în alta mi-a zis: „Ştiu eu un bar mult mai OK ca ăla. O fată aşa drăguţă ca tine nu trebuie să fumeze singură într-o bodegă infectă. Putem merge în Lust, bem ceva şi apoi, putem merge la mine. Ne uităm la un film, ceva! Am scos o mulţime de filme de pe filelist. Stau la vreo patru străzi de aici, în apartamentul 05 defapt.” M-am uitat încă o dată către el: era înăltuţ, destul de slăbuţ pentru acea înălţime, avea ochiii mici şi buze cărnoase înconjurate de o barbă discretă, sprâncenele îi erau late, părul lunguţ şi creţ îi acoperea fruntea pe care îi erau pictate câteva coşuri inflamate.
Am refuzat politicos, nu aveam chef să încep cu relatări detaliate despre viaţa mea care oricum ştiu că nu-l interesa. Eu voiam să o revăd şi oricum ştiu unde voia să ajungă la urma urmei. Fizic nu mă simţeam pregătită pentru o astfel de întălnire şi de mult nu am mai folosit o lamă în acea zonă… Dintr-odată s-a aşezat o linişte greoaie între noi, devenisem din nou străini, apoi mi-a zis că eu sunt de vină că nu mi-am făcut până atunci prieteni. A plecat din staţie şi de atunci nu l-am mai văzut.
Ce e şi cu băieţii ăştia? Chiar credea că nu m-am prins unde voia să ajungă? Ochii lui de abia s-au ridicat de pe umflătura gecii ce-mi ascundea pieptul. Nu am nevoie de o aventură, pot să-mi satisfac singură nevoiele, fără atâta tărăboi. Pornesc un videochat ceva, un film înregistrat sau încep să-mi imaginez şi gata. Şi fac asta în fiecare zi, chiar de mai multe ori, mai ales când trebuie să-mi citesc cursurile, altfel nu mă pot concentra. Ultima dată în minte mi-a apărut din nou chelneriţa.
Revin totuşi la poveste că de nu mă rătăcesc pur şi simplu în detalii şi nu mai ajung la cea s-a întâmplat ieri.
Cum a ajuns la bar, a mers direct în a doua cameră pe dreapta şi un val mare de aplauze s-a auzit de îndată ce a deschis uşa. Un mănunchi de glasuri dezacordate a început să cânte „La mulţi ani”, apoi s-a ferecat uşa. Am mai comandat o bere, apoi încă una. Treptat, din cartea pe care o împrumutasem de pe raft curgeau literele şi nu mai reuşeam să mai deosebesc nici un cuvânt. Aveam în faţă un tuş diluat întins pe pagini.
Am ieşit afară să-mi scot aburii de alcool din minte şi, pe o bancă, era ea. Stătea întinsă pe toată banca, cu privirea către stele. M-am apropiat încet şi atunci mi-a zis scurt:
– Tu vezi cumva Cassiopeia?
Habar nu aveam despre ce vorbea… Nu am răspuns nimic.
– De când am auzit că cei care au acest semn pe piele sunt norocoşi, am început să o caut. Ştii, eu am semnul undeva pe spate, din aluniţe… fără să mai caute răspuns continuă… Văd carul mare, carul mic… Cassiopeia trebuie să fie pe aici pe undeva. E un W. Hai aici lângă mine!
M-am aşezat ciuci lângă bancă şi, după nici 1 minut, mi-a luat faţa în palma rece îndreptându-mi imediat capul spre cer.
– Uite-o, hehe! O vezi? Vezi, cu mine eşti şi tu norocoasă! Aşa-i că-i frumoasă?
Nu i-am mai zis nimic. Priveam stelele cum pâlpâiau, trasam linii printre ele formând discursul pe care voiam să-i-l aştern în poale.– Am înţeles că astăzi e ziua ta. La mulţi ani! Cum de nu eşti în cameră sărbătorind?
Mi-a spus că e prea mult fum acolo, ea fiind nefumătoare. Printre altele, o durea puţin capul, ultima urare de la mulţi ani s-a transformat într-o ceartă grosolană cu mama ei, care nu a fost de acord cu mica ei petrecere.
– Cică stric banii aiurea pe nişte profitori de prieteni! Dacă vreau să-mi stric salariul pe ei e direct problema mea, nu are decât să strige cât vrea. Cât timp plătesc o parte din facturi şi din când în când mai pun câte o pâine pe masă, nu văd de ce ar comenta. Niciodată nu mi-am ţinut ziua de naştere. Când i-am închis telefonul în nas mi-a zis că vine după mine. Bine că habar nu are unde lucrez. Dar ştii ce?! Auzi, te grăbeşti?
– Nu.
– Stai aici. Am ascunsă o sticlă de Jägermeister. Mă duc să o iau şi revin. Şi aşa m-am săturat de atmosfera dinăutru. Cunosc un loc fain. Merem acolo, ok? a zis, apoi a fugit înapoi în local.
S-a întors cu sticla promisă, m-a luat de mână şi am mers vreo zece minute, aşa cu mâinile împreunate, până am ajuns lângă o biserică mică din lemn. Ne-am aşezat lângă gard, mi-a întins sticla şi de acolo, frânturi mai am.
Tot ce îmi aduc aminte e că la un moment dat era atât de aproape de mine, încât am putut simţi nişte bătăi blege venind din pieptul ei neastâmpărat. Râdeam din orice, nici nu îmi mai aduc aminte ce i-am zis, dar m-am trezit cu buzele mele pe gâtul ei. Am coborât pe el, i-am luat în dinţi lănţişorul şi cu mâinile i-am prins trupul. Nu a reacţionat, nu m-a îndepărtat…M-a lăsat să revin mai aproape de buzele sale şi, în secunda doi, m-a sărutat. Am murit pentru o clipă.Dar nu am apucat nici să-i reţin gustul că s-a desprins dintr-o dată de mine, vibrând odată cu telefonul din buzunar. A răspuns, a zis „Da! Poftim?! Unde sunt?! Vin acum!”. S-a uitat la mine şi mi-a zis „Azi am făcut cea mai mare greşeală din viaţa mea!”, apoi a plecat cu ochii înspăimântaţi.
Acum mă simt ca ultimul rahat… Ziua în care trebuia să fiu cel mai fericită, trebuia să mă simt specială a început oribil. Cea pe care o plac m-a respins, Facebook nu am ca să le reamintescă prietenilor că e ziua mea, iar părinţii ce o să mă sune mai deseară nu o să umple gaura ce mi s-a format în inimă. Mă simt atât de penibil.
-
Ana Loveless spune:
Dulce absint
Atât de dulce moarte că şi durerea moare cu ea. Astea au fost primele cuvinte care mi-au venit în minte când m-am trezit dimineaţă. Îmi aduceam aminte începutul, mijlocul şi sfârşitul, cum un copil de clasa a cincea îşi aminteşte alcătuirea unei compuneri.
Şi totuşi, parcă nu-mi aminteam chiar totul. Ştiam că acolo undeva în mintea mea ceva lipsea, – nu cu desăvârşire-, ci printr-o greşeală de rememorare din partea mea. Iar când cuvintele mi-au mângâiat auzul din nou, acele dulci cuvinte, am ştiut.
În nebunia mea mă simţeam Dumnezeul tuturor. Aveam atâta putere de convingere încât simţeam că nimeni n-ar putea să-mi refuze nimic iar nimic din ce credeam eu nu era refuzat.
Venisem fără niciun chef de viaţă la petrecerea unei prietene care împlinise optăşpe ani într-o zi de optăşpe pe care mai vroiam mai nu vroiam să o ratez. Încă nu erau veniţi mulţi dar era timp destul, ceasul arata doar opt seara. Petrecerea însă se anunţa una destul de bună, fără să ştiu din nainte ceea ce urma să se întâmple. Ne-am aşezat pe canapele din piele albastruie şi ca de obicei toată lumea şi-a aprins ţigările. Sunetul la unisol al ţigărilor abia desfăcute, fumul înălţându-se în aerul proaspăt mă învăluia într-o atmosferă prietenoasă şi în acelaşi timp cunoscută, euforia mă cuprinse din momentul în care filtrul alb şi tare îmi atinse buzele lipicioase date cu luciu de buze.
Mă uitam în jur în timp ce îi priveam pe ceilalţi citindu-le în priviri mirare, plictiseală, suflu, goliciune, dar în mintea tuturor dorinţa de a începe petrecerea. Şi totuşi minutele au trecut greu, fiind pline de pălăvrăgeli idioate, despre ce au făcut în acea zi, despre ce vor face peste câteva ore sau despre ce vor face mâine (probabil se vor recupera după ziua de azi) .
Între timp, eu şi prietena mea Lavinia am făcut o tură la baie. Trebuia să mergem să vedem cum ne stau rochiile cele noi, deşi acasă ne-am privit ore în şir în oglinzi mari pentru a vedea fiecare detaliu, de a vedea fiecare imperfecţiune, de a schimba poziţiile pe care le vom etala sau doar de a ne contempla frumuseţea. Iar la baie, n-am făcut altceva decât ceea ce am făcut acasă, cu excepţia unor comentarii de moment, pe care nu le puteam reprima nicidecum, deoarece aşa suntem noi fetele, întotdeauna bârfitoare.
Când am ieşit, muzica deja începuse să-şi câştige adepţii, petrecăreţii începuseră să-şi facă apariţia fumul din ţigările deja ajunse la filtru îmi înţepa nările. Îmi plăcea atmosfera şi începusem să cobor scările spre canape în paşi de dans, deşi melodia nu era pe gustul meu. Ne-am aşezat cu o vădită dorinţă, gândul nostru fiind acela de a ne lăsa trupurile răpite în învălmăşeala produsă de câteva persoane ce-şi intraseră deja în rol.
Astfel seara se consumă în mult fum şi muzică bună. Iar eu începeam să fiu antrenată în această atmosferă să fiu luată în braţe de diferite persoane cunoscute şi necunoscute care vroiau să danseze cu mine. Ceea ce mă speria nu era faptul că mă antrenau ci faptul că alcoolul îşi făcea simtită prezenţa. Dar nu-mi păsa atâta timp cât dansând îmi consumam energia, iar acea moleseală plăcută dispărea.Pahar după pahar, ţigară după ţigară, melodie după melodie începeam să mă simt din ce în ce mai bine şi din ce în ce mai ameţită, într-un ritm alert, muzica schimbându-se mult prea repede decât percepeam eu lumea în care trăiam. Sentimentul însă îmi era cunoscut, dar preferam să îl ţin în frâu pentru un moment aşa că m-am aşezat din nou pe canapea. Lavinia întalnise un prieten comun cu care conversa; faptul că se sărutaseră pe obraz, iar că eu nu avem parte de acelaşi tratament mă enervă până la culme, aşa că i-am strigat:
– Şi pe mine nu mă pupi?
Mi-a aruncat o privire, sorbind din paharul cu Cola din mână, ocolind canapeaua şi a venit la mine. M-am întors, atingand cu bratul meu bratul lui, trăgandu-l spre mine. A început să-mi sărute primul obraz, iar când a ajuns la al doilea, buzele lui au coborât spre colţul gurii mele, sărutându-o. Amandoi am început să râdem, îndepărtându-se mâna mea atingându-I mâna până la degete apoi rămânând suspendată în aer, înălţându-se precum o pasăre spre libertatea cerului. N-aş fi sesizat diferenţele, dar ca o poză care te arată înainte şi după, mai târziu am ştiut.
Apoi timpul s-a oprit pentru mine într-o singură secundă care defineşte neantul şi viaţa. Mă dezlănţuiam în toată splendoarea mea, într-un dans cu diavolul pe care nu-l voi uita niciodată, dar pe care îl voi anima doar ca pe o veche amintire. Bitul se scurgea în urechile mele ca o apă lină şi gălăgioasă în acelaşi timp. Începeam să mă simt Dumenezeul tuturor când acelaşi tip m-a smuls din acea furtună.
Mă găseam mergând afară, cu el, prinzându-mi mijlocul ca pe o cârpă fragilă şi ruptă, pe care îi era teamă să nu o piardă. Nuanţe de cenuşiu pe cer, stele mişcătoare şi multe lumini… apoi o stradă goală, prea luminată şi prea tăcută. Şi ne-am surprins râzând, vorbind, pledând pentru cauze pe care nu le mai stiu. Însă banii nu erau scopul nostrum în viaţă.
Eram fata cu picioare de sticlă, fragilă şi mică, iar el m-a aşezat uşor pe bancă, cu capul pe piept. Printre bucle vedeam străluciri, inspiram aer, simţeam căldura unei fiinţe al cărui destin nu-l ştiusem niciodată, dar de care îmi prinsesem mâinile cum pisica îşi prinde ghiarele de mâinile stăpânului. Începusem să vorbim, dar râsul nu ne părăsise, chiar era mai violent şi mai seducător decât înainte. Între o ţigară şi un surâs, ne-am îndreptat spre bar, căci era nevoie de el.
Şi nu mai vroiam să plec, atât de dulce era durerea acelei morţi când reînvii din trecut printr-un prezent incert. Nimeni nu-I de condamnat atâta timp cât toţi suntem lafel.
Ne-am despărţit cu o promisiune, aceea că eu voi trece luni să-l văd.
Dimineaţa de duminică mă prinsese gândindu-mă la dulcea durere a acelor clipe, ca şi toată ziua de altfel. -
George Bulai spune:
O noapte preşedinte
Off! Nu ştiu ce mi-a trebuit mie! Cine dracu, Doamne iartă-mă, m-a pus să mă înscriu în partidul ăsta nenorocit! Stăteam, acum, întins în pat lângă Doiniţa mea şi mă amuzam privind la televizor toată mascarada asta politică… acum bea, Grigore, aghiazmă!
– Sandule! Unde o fi băiatul ăsta?
– Să trăiţi domn’ preşedinte! Ordin!
– Taci, măi, n-avem nici o şansă, nu vezi cum stăm în sondaje?
– Şefu’, eu am gura ,,aiurită”, ştii matale cum a fost cu ziaristul ăla! Ce am zis, eu, s-a adeverit sau nu?
– Atunci a fost altceva, lasă vrăjeala. Adu-mi o cafea, dar vezi să fie tare. Să-mi pună şi un pic de coniac. Hei, nu prea mult, că m-oi îmbăta, asta mi-ar lipsi acum, să mă fac de cacao!
– Las’ pe mine sefu’! ştie băiatul ce face!Ştie pe dracu’! Toţi sunt nişte lingăi, în faţă sunt slugi, iar în spate fac pe smecherii, te lucrează de nu valorezi nici cât o ceapă degerată. N-o să am încotro, de Sandu trebuie să am grijă, bun băiat, credincios. Ce funcţie o să-i dau dacă… ha, ha! Ce mă amuz, eu preşedinte! Dar dacă… deja mă înăbuşă emoţiile, mă strânge cravata asta afurisită. N-am mâncat nimic de azi dimineaţă, doar anafura care mi-a adus-o mama, cică e de la un preot cu har. Şi aghiazmă. Bea, Grigore, aghiazmă! Iaca, am băut! Mai simt încă gustul de busuioc sub limbă. Cămaşa asta care zice că e sfinţită mă cam strange, să nu-i plesnească vreun nasture. Voi fi primul preşedinte fară nasturi la cămasă! Cred că mama a dat toată pensia de agricultor pe ea. Tot aşa a făcut şi când eram holtei, câte cămăşi nu mi-a făcut cadou! Toate erau duse la preot, la mănastire. Le aghezmuia şi le sfinţea popa, să se însoare băiatul. De aceea făceau fetele coadă la uşa mea! Până la urmă tot mi-a copt-o una! Degeaba m-am ţinut eu băţos! Aş mai fi „flocăit” vreo câţiva ani. Ei, nu-i dracu ăsta care te ispiteste? Flăcăit am vrut să spun! Doamne ajută, cine ştie ce-o fi şi cu preoţii aştia…
– Poftiţi, şefu, cafeluţa! O grămadă de ziarişti afară, unul m-a bătut şmechereşte pe umăr, ştie el ceva, a zis că are o presimţire…
– Sandule! Măta-n cur de golan! De ce n-ai spus, mă, că-i fierbinte? Ia uite, am pătat cămaşa asta, sfin… ptiu! “Era să mă dau de gol, nu trebuie să ştie nimeni că am cămaşa sfinţită. Ce-ar mai râde Iliescu de mine, el, libercugetătorul! A prins el două mandate, a prins! Boşorogu’ naibii! Doamne, iartă-mă, au intrat dracii în mine!”
– Sunteţi obosit sefu’?
– De ce crezi că beau cafeaua asta? Şi nu are niciun gust fără ţigară, mama ei de viaţă!
– Luaţi o ţigară de la mine, şefu, că n-o fi foc. Acum se permite, că e mare stresu’. Eu de când tot zic că mă las… N-oi moşteni eu pământul. Trebuie să-ţi găsească ceva la autopsie!
– Tu ştii ce fel de ţigări fumam, Kentul îmi face greaţă…
– Lasă, sefu’, de acum, ca şi preşedinte, ori Kent, ori trabucuri. Ha, ha, ha!
– Ha, ha, ha! Oare cum mi-o sta cu sula aia în gură?
– Apropos, când aveaţi barbă, semănaţi foarte bine cu Fidel Castro!
– Ştiu, mi-a mai spus-o cineva. Auzi? Dacă o data imi mai spui dumneavoastră o să mă supăr, mă supăr rău de tot! Şi mai termină, toată ziua-bună ziua, cu şefu-n sus şi şefu-n jos! Chiar tu ţi-ai găsit să-mi demonstrezi că suntem o naţie de lingăi?! Ia vezi, poate te spun lu’ Geta!
– Ha, ha, ha!
– Ce-ai găsit, omule, de râs, te-ai ţicnit înainte de a ajunge, eu, preşedinte? Ha,ha!
– Ştiţi… ăă… mai ţii minte petrecerea de la Colibele haiducilor? Când am dansat desculţi? Ce vin bun aveau ăia acolo!! Ce ospătăriţe!
– Mi-aduc aminte, a trecut ceva timp, dar ce e de râs?
– Ne-am cam matolit atunci…
– Mai ales tu, pe mine nu ştiu dacă ai să mă vezi ameţit vreodată, sunt foarte rezistent… în curaj, da! Aşa, şi?
– Te-am întrebat atunci dacă te-ai culca cu nevastă-mea, tu, ca un bun prieten şi creştin, ai spus că nu.
– Normal. S-au terminat femeile? Măcar între prieteni să nu sărim calul. „Ce puteam să-i spun, nici dacă-mi plătea nu m-aş fi culcat cu ea, ce să faci cu balabusta aia?!”
– I-am spus lu’ Geta că n-ai vrea să te culci cu ea…
– Eşti nebun, tu asta discuţi cu nevastă-ta? Şi ea ce-a zis? „Chiar eram curios”.
– Eu tocmai de asta râdeam, mi-am amintit… s-a sculat în patru labe, în toiul nopţii şi m-a întrebat:
“ Dar ce dracu vrea ăla, măi, vrea doctoriţe, vrea inginere?”
– Ha, ha, ha! De asta a făcut, ea, facultatea de electrotehnică? Ha, ha, ha!“Dupe” care ai luat-o la întors, aşa-i?
– Nu era păcat? Dacă tot m-a trezit…
– Ha, ha, ha!
– Ce vă mai distraţi voi! Ţara arde şi moşnegiii se prăpădesc de râs!
E Maria, şefa de campanie, femeie de pus la rană, o zeiţă! Ei îi datorez faptul că am ajuns aici. Nu degeaba se spune că în spatele unui om puternic se află o femeie puternică. Nu m-am considerat niciodată un om puternic. Adevaratul preşedinte, dacă va fi să fie, ea va fi! Aşa simt eu, ea va fi, eu voi fi numai purtătorul ei. Adică o voi purta în braţe! Dar va fi cel mai bun preşedinte din câţi a cunoscut Romania! Dacă era după mine, cine ştie unde eram acum! A muncit foarte mult, pricepută femeie, doctor în psihologie. Te atrage ca un magnet, ea m-a făcut să mă înscriu în partid… eu am fost cu ideea să-i schimbăm numele, sună altel “Partidul truditorilor de ţară”.Tot ea m-a propus din funcţie în funcţie şi toate au mers ca pe roate. Până aici. Aici e capătul, nu trebuia să accept eu candidatura! M-am lăsat pe mâna ei, are putere de convingere, psiholoagă, te joci cu ea?– Cum te simţi, cum stai cu moralul? Ai nevoie să te încarc cu energie cosmică?
– Nu, doar să mă arzi, să mă pârpoleşti oleacă cu flacăra violet!
– Îţi arde de glume, deci stai bine cu moralul. Foarte bine!
– Mă gândeam cum voi suporta eşecul, dacă te-am văzut, am altă problemă: Ce mă
fac dacă ies preşedinte?!
– Nu te mai gândi la asta. Gândeşte-te la planurile de viitor. Ai… adică avem atâtea
proiecte, fă cum ţi-am spus. Imaginează-ţi tipul de preşedinte pe care l-am propus în
campanie, ăsta e rolul tău acum. România va cunoaşte alt tip de preşedinte. Intră-ţi în rol!
Succes!
– Pleci?
– Am atâtea de făcut…
– Lasă-le, pot să mai aştepte câteva minute, nu mă lăsa singur tocmai acum. Laşi un preşedinte
singur? Ţi-ai cerut permisiunea să pleci?
– Ete-te la el, deja ţi-ai intrat în rol? Aşa te vreau, deja eşti preşedinte, ţine bine minte!
– Ce să ţin?
– Nu uita, sunt psiholog, ştii că ştiu ce este în capul tău. Dar, dacă nu voi lua eu iniţiativa vom
rămâne tot la acest nivel: de comunicare! Şi noi ştim că vrem mai mult, ţara o cere!
– Dacă e pentru ţară… înseamnă că e ordin, dar ştii cine dă ordin? “Încerc să-mi maschez din
emoţiile care, sigur, mi-au înroşit urechile.”
– Preşedintele, ştiu asta.
– Cine aprobă ?
– Preşedintele, dar numai cu majoritatea Marii Adunări Naţionale!Râdem, dar ştim că sămânţa a fost aruncată pe cel mai fertil pământ. Deja ştie că e prima d-nă a ţării. Acum vreau să fiu preşedinte mai mult ca oricând. “Eu sunt preşedintele!” Cât pe ce era să strig din toţi plămânii.
Unde s-o fi dus Sandu? Ăsta e meritul lui, ştie când să plece, dar, mai ales, ştie când să apară.
– Scoate o ţigară din aia! Simt nevoia să trag câteva fumuri până la plăsele!
N-am mai fumat de câţiva ani, din câteva fumuri sunt deja pe nori sau deasupra lor. Gândul meu este la Maria, sămânţa a şi început să germineze. E mai mare cu şase ani ca mine, dar nu se cunoaşte. Ce femeie! Le bate la fund pe cele de treizeci de ani. Aşa era şi Josephina lui Napoleon. După ce a divorţat de ea, a pălit steaua împăratului. Mă strânge ceva în spate.
Are ceva deosebit, te simţi bărbat în apropierea ei, emană o mireasmă aparte, de fân proaspăt cosit, de prospeţime, buzele freamată, când vorbeşte parcă recită o poezie, te emoţionează pur şi simplu! Ei, merită să fie amanta preşedintelui! Dacă m-ar auzi… ştiu că ştie ce gândesc, ştie că este prezentă în gândurile mele în orice clipă. E minunat ce se întâmplă cu noi! Dar adevărata minune ea este. Am terminat ţigara. Nici nu mai ştiu ce m-a ameţit: fumul sau Maria?
Ce emoţii am avut când am fost invitat la Organizaţia de tineret! Am crezut că voi claca. Ştiam că tineretul este şmecher, te ia la mişto cu tot felul de întrebări. Deştept, tânărul Vespazian, deştept foc! Merită funcţia de preşedinte al organizaţiei. Cred că va ajunge în parlamentul european. Sigur va ajunge. Se cam bâlbâia el, dar le-a zis ca lumea. Ce bine îl aud acum!
– D-le preşedinte, noi tinerii ne-am săturat de minciună! Ne ajunge! Nu mai ştim în ce să credem! Istoria noastră e falsificată! Nu avem nici un model pe care să-l urmăm, suntem debusolaţi! Chiar trebuie să plecăm din această ţară în care ne-am născut? Unde avem părinţii care aşteaptă o mână de ajutor de la noi? Nu mai putem trăi din pensia lor! Ne este ruşine de noi, dar mai ales de voi cei care ar trebui să ne fiţi idoli! Aţi dat un nume acestui partid: Partidul truditorilor de ţară! “M-au trecut toate năduşelile; ştiam cât s-a râs pe seama mea cu această denumire, ce râdeau pe la televiziuni, prin ziare. Dar lumea, până la urmă, şi-a pus speranţele în acest partid. Numărul membrilor creştea precum jucătorii la Loto pe vremurile bune.” Mă uitam la Maria şi ea la mine. M-am simţit dezarmat. Îi străluceau ochii. Oare ce gândea atunci? Cred că ştiu. Era piatra mea de încercare, o piatră de moară. Dacă aveam s-o ridic, ea ştia ce drum vom alege. Foarte grea încercare! Dar tânărul ataca şi ataca foarte dur!
– Suntem în plenitudinea forţelor noastre creatoare. Acum trebuie să ne facem un rost în viaţă, vrem să avem copiii noştri. Ce ne oferiţi, d-le preşedinte? Terminăm facultăţi, masterate, ca să facem ce? Să trăim cu un amărât de ajutor de şomaj? Vă plângeţi că nu vrem să muncim? Unde? Pentru ce? Pentru bani de ciorapi? Noi, de astăzi, vom protesta peste tot în ţară, dar mai ales în lume! Nu mai tolerăm nimic! Ne este milă de lacrimile părinţilor, ne este milă de anii noştri frumoşi pe care voi ni-i îngropaţi! Nu mai ştim să iubim, nu mai ştim sa visăm, pentru că… d-le preşedinte, nu poţi visa nimic atâta timp cât te simţi inutil! Suntem flămânzi şi goi! Şi culmea ironiei, într-o ţară înzestrată de Dumnezeu cu de toate! D-le preşedinte, sunt mandatat de tineretul acestui partid să vă întreb, dar aşteptăm un altfel de răspuns: Noi când mai trăim? Ce ne oferiţi, d-le preşedinte al Partidului truditorilor de ţară? „Şi acum îmi bate inima ca atunci, Doamne, ce mi-a făcut băiatul acela, dar m-a provocat… ar trebui să-i mulţumesc.”
Multe reprize de aplauze a primit Vespazian. Şi eu l-am aplaudat, sincer, m-au durut multă vreme palmele.
Mare noroc am avut când m-am ridicat în picioare să le vorbesc! Nu eram pregătit să-i răspund la aceste întrebări. Şi totuşi… au pus cântecul lui Victor Socaciu, “Cântec pentru mama lor”. Am avut un timp de respiro. Poate că acest cântec m-a stimulat într-un fel. Am aşteptat să se termine cântecul, în picioare. Toată sala era în picioare. Şi Maria. Avea o figură gravă, ţinea ochii în pământ. S-a lăsat o linişte atât de profundă încât eu îmi auzeam respiraţia. Ce să le spui acestor băieţandri? Dacă greşeam, sunt convins, m-ar fi huiduit atunci. A trecut ceva timp până am deschis gura. Foarte greu mi-a fost, nu găseam nimic care să-i electrizeze. Trebuia să o iau uşor, vorbe de umplutură, până îmi încolţea ceva în cap, dacă avea ce să-mi încolţească…
– În primul rând ţin să vă mulţumesc că sunteţi atât de mulţi în această sală! Acum, sunt convins că reprezentaţi o forţă de temut! Dacă sunteţi truditori de ţară, trebuie să demonstraţi! S-a dus timpul vorbelor, acum este timpul faptelor! Partidul nu vă oferă nimic! Eu, cu atât mai mult, nu pot şi nici nu vreau! S-a auzit un murmur în sală. De ce să vă ofere cineva ceea ce vă doriţi? Nu este mai simplu să vă luaţi singuri? S-a făcut linişte. Nişte aplauze anemice au început în primele rânduri, apoi au crescut şi tot au crescut. Am prins curaj. Nimic nu vi se oferă pe gratis. Aveţi această experienţă. Până acum aţi fost băgaţi în seamă? Copilul dacă nu plânge, mama uită să-i dea ţâţă! Trebuie, neapărat, să creăm şi cadrul afirmării voastre. Aşa nu mai putem continua! Va fi foarte greu, numai dacă vom lupta împreună, uniţi, vom obliga statul să ofere drepturile legitime nu numai ale voastre, ale tinerilor, ci şi ale părinţilor noştri, ale bunicilor… Destul! Până acum chelioşii şi guşaţii au fost stăpânii acestei naţii! Deşi a început iar un ropot de aplauze, m-am simţit ruşinat, mi-am supt cât am putut burta. „De mâine voi slăbi cu siguranţă. Numai să am timp.”
– Cunoaşteţi foarte bine platforma noastră program. Este pentru prima oară când am propus înfiinţarea Sfatului ţării în care copiii, adolescenţii, tinerii, maturii, pensinarii să-şi spună părerea lor. Nu va trece nicio lege mai departe fără consultarea acestei instituţii. Vom iniţia un concurs naţional pe tema: Cum să scoatem ţara din criză. „Cât pe ce era să zic cum scoatem ţara din rahat!” Câştigătorul va fi desemnat prim ministru, el va avea sarcina să-şi aleagă miniştrii, să facă un guvern de specialişti. Nu mai acceptăm amatori. Ştiţi la fel de bine ca şi mine ce datorii are ţara, nu le-aţi făcut voi şi nici noi. Avem de luptat cu o corupţie care şi-a întins tentaculele peste tot. Cine credeţi voi că va reuşi să elimine toate astea? Vreau un răspuns de la voi! ( Iarăşi linişte ). Nu ştie nimeni să-mi dea un răspuns?? Dar ştiţi foarte bine să vă plângeti, nu vă întrece nimeni în văicăreli! Dacă aşa stă situaţia, eu mă simt foarte trist. Nu se poate schimba nimic în această ţară! Ne merităm această soartă blestemată! Ce vă ofer eu? “O viaţă aspră, foamete, sete, nopţi fără somn, haine zdrenţuite de atâta purtat, picioare rănite de atâtea marşuri nesfârşite, nenumărate lipsuri…, dar la urmă victoria în cea mai nobilă cauză care v-a solicitat vreodată”. Am auzit o voce puternică din sală care a strigat:
– Giuseppe Garibaldi!
– Corect! am răspuns eu.
– Dacă tineretul Italiei a reuşit să elibereze ţara de dusmani, noi de ce nu am putea? a strigat aceeaşi voce, dar de data asta sala s-a ridicat in picioare.Aplauze, aplauze şi iar aplauze! A început să cânte iar Socaciu, “bună ţară, rea croială, mama ei de rânduială, ăia hoţi, ăştia hoţi, mama lor la toţi!”
– Şefu, mi-a telefonat Sergiu, de la General Impex, a spus că nu vrea să aibă emoţii.
– Cum adică?
– Nu vrea sa piardă banii. Zice că poate pune la dispoziţie autobuze.
– Pentru ce? Turism electoral? Nu! În nici un caz, să nu aud aşa ceva! Dacă simt o mişcare de
genul ăsta eu voi fi primul care va anunţa presa. Priceput?
– Priceput, o sa-i explic poziţia noastră.
– Ai grijă cum îi vorbeşti, să nu se simtă jignit. Nu vom lupta cu arme necinstite.
– Dar ei luptă, e corect?
– Treaba lor. Noi vom intra cu mâinile curate!
– Şi încă ceva: staful vrea să veniţi la o discuţie.
– Voi veni în cinci minute.– Aoleu! Ce fum aveţi aici, măi oameni buni, mai puteţi respira? Mai deschideţi un geam!
– Nu deschidem, ne aude duşmanul de clasă ce vorbim. Ne fură strategia.
– Hai las-o, Virgile! Chiar aşa? Ce veşti ai să-mi dai? În calitatea ta de mare strateg al partidului.
– Până acum stăm bine! Ne ţinem scai de Pavelescu. Dar electoratul nostru încă nu a ieşit la vot.
Ştii că moldovenii sunt mai bisericoşi; după ora 16 ne aşteptăm la o creştere masivă a prezenţei la vot. Îl vom bate pe circar!
– Eşti chiar atât de sigur?
– Te-am minţit eu vreodată?
– De unde să ştiu eu? Dar nu mai avem mult şi ne vom convinge. Ce spun băieţii de pe teren?
– E aşa cum am prevăzut. Din zece, şase votează cu noi.
– Procentul bărbaţi-femei?
– 70% femei, restul bărbaţi.
– Probleme deosebite?
– Până acum nimic semnificativ. Ei sunt convinşi că noi suntem insignifianţi. Dar asta a fost
doar o parte a strategiei noastre.
– Ce spui? Mă faci curios!
– Ai să afli la timpul cuvenit totul. Vezi de pregăteşte o alocuţiune pentru când se va anunţa
prima estimare.
– S-o crezi tu! Nimic până la confirmare! Vrei să mă culc preşedinte şi să mă trezesc…
prostănac?
– Ha! Ha! Ha!
– Nu râde Virgile! Răi mai suntem! Răi tare!
– Răi, dar buni!
– Eu nu mai râd, să ştii, că eu de ce râd mi se întâmplă şi mie!
“Mă scarpin la ceafă cu teamă, măcar să nu mă fac de râs, în rest… Dumnezeu cu mila”. Eu plec să mă reculeg în biroul meu. Dacă între timp vi se face dor de mine, ştiţi unde mă găsiţi.
– Vezi de pregăteşte două căruţe de şampanie! În noaptea asta o facem lată!
– Nu zău!? Glumeşti, Virgile!Nu ştiu ce să cred. Ăştia ori sunt nebuni ori ştiu ei ceva. Într-adevăr, Virgil este un mare strateg. Şi când mă gândesc că a fost securist… dar şi securiştii sunt oameni, doar se trag tot din civili şi ei. Deştept băiat! A reuşit să atragă mulţi oameni capabili, cu bani şi influenţă. Oameni care s-au săturat să vadă atâta suferinţă în ţara lor. Oameni care s-au hotărât să pună umărul. Cine ştie dacă vom reuşi să schimbăm istoria acestei ţări?! Încă se mai negociază cu mafia, cu vârfurile. Nu vrem nici război, dar nici să-şi facă de cap. Strategul nostru a zis că ăsta e primul pas. Să-i atragem uşor, uşor şi să le micşorăm puterea economică. Când va sosi momentul prielnic să le dăm lovitura de graţie. Până atunci să-i ţinem sub control. E foarte greu, dar nu imposibil.
M-am aşezat în fotoliu. Mi-am întins picioarele pe birou, ca americanii. Iar mi-a furat gândurile Maria. Unde o fi ea acum? Ce mai urmăreşte, ce mai analizează?
Prima dată când am simţit că are ceva deosebit în ea a fost la întâlnirea cu “Organizaţia de femei”. A ţinut mult să merg, să vedem împreună cum stăm cu simpatia lor. Am tot amânat până nu am avut încotro. În acest timp, n-am stat cu mâinile în sân, am fost oleacă cutră, a meritat.
Să te afli în faţa atâtor sute de femei nu e uşor lucru. Pe drept cuvânt spun psihologii că cea mai mare teamă a omului este vorbitul în faţa mulţimii. Chiar înaintea temerii de moarte. Acum ştiu că Maria voia să mă pregătească, să-mi adoarmă emoţiile. E aşa uşor? Pentru unii este un talent nativ, pentru alţii, cum sunt eu, este o adevărată catastrofă.
Lumina era stinsă în sală. Reflectoarele îmi băteau în ochi, eu cu inima la gură. Maria vorbea degajat, atrăgea simpatia majorităţii. Chipul ei frumos, cu o uşoară umbră de tristeţe cronică, stârnea atât admiraţie cât şi compasiune. Fără niciun pic de efort intra în inima auditorului. Eu trebuia să apelez la câte o chichiţă. De data asta nu ştia ce-o aşteapta. Sunt sigur că a pregătit-o pe Violeta cum să mă încurce. Atfel nu văd nici acum de unde atâta înverşunare împotriva bărbaţilor. Ori, cumva, Violeta ar fi vrut să-şi depună candidatura la prezidenţiale? E posibil şi asta. Puternică femeie. Dură, şi totuşi delicată. Nu acceptă nici un fel de compromis. Bruneţică şi cu trăsături fine. Aprigă la vorbă. Ori ziceai ca ea, ori o luai la fugă.
– Cum vedeţi, d-le preşedinte, rolul femeii în mandatul dv? m-a rupt aici, ce să-i răspunzi la modul concret?!
– Rolul femeii? Femeia va avea întotdeuna acelaşi rol primordial în viaţa noastră: ea e mamă, ea e soră, ne este iubită, soţie şi, de ce să nu recunoaştem, de multe ori şi amantă. Aici am stârnit rumoare, aplauze şi râsete. Întotdeauna bărbaţii prin reprezentanţii lor de frunte au elogiat-o atât în poeme cât şi în cântec, dar şi în pictură, sculptură. În toate formele de artă femeia a fost subiectul central. Nu se poate nega asta. De câţiva ani buni a pătruns incisiv şi în politică, dovedind de multe ori că este mai eficace ca un bărbat. Nu există nici un impediment în calea afirmării femeii.
– Dar de ce avem atât de multe cazuri de violenţă domestică? De ce numărul divorţurilor întrece pe cel al căsătoriilor?
– Încă o dovadă că femeile sunt egale sau poate mai egale decât bărbaţii. Cum nu te obligă nimeni să te căsătoreşti, tot aşa nu te obligă nimeni să conveţuieşti dacă nu mai există sentimentul fundamental. Dacă violenţa domestică este în creştere, este lipsa domniilor voastre de a sesiza aceste cazuri. Avem legislaţie în acest sens.
– Vi se pare corect ca vârsta de pensionare a femeii să fie aceeaşi cu a bărbatului? Ţinând cont că ea munceşte mai mult, atât acasă cât şi la servici?
– Nu mi se pare corect, de altfel, dacă aţi citit platforma noastră, poate aţi văzut că avem altă viziune referitor la pensionare. E bătaie de joc cum se procedează acum. Şi pentru bărbaţi vârsta este prea mare pentru pensionare. Ce mă miră pe mine este faptul că prin tăcerea dv aţi aprobat toate aceste legi. Nu am văzut nici un fel de mişcare feministă. Cu atât mai mult cu cât sunteţi mame şi aveţi dragostea de pui in sânge până la sacrificiul suprem. Nu aşa se spune, că mama este numai una?
– De ce? Păi cine ne bagă pe noi în seamă, d-le preşedinte? Cum am putea influenţa noi parlamentul ăsta plin de excroci?
„Aha, m-aţi adus unde trebuia. Vă arăt eu vouă, frumoaselor! Acum să vă văd de ce sunteţi în stare.”
– Cum să faceţi? Cum să influenţaţi parlamentul? Uite-aşa!
Am făcut un semn discret cu mâna. S-au aprins toate luminile. S-au deschis toate uşile de acces şi în sală au năvălit două sute de copii, toţi în puţulicele goale, fetiţe şi băieţi. De la 3 până la 6 ani, fiecare în mână cu o floare, crin, simbolul purităţii şi semnul partidului nostru.
– Aşa veţi putea schimba orice lege. Vreau să văd şi eu cine nu ar vota o lege în favoarea femeii, a mamei şi a copilului, când un zâmbet nevinovat li se va aşeza pe genunchi?!
Dar acum vreau să văd ce fel de mame sunteţi! Aveţi în mijlocul dv nişte copii care nu au nici mamă şi nici tată. Ce spuneţi? Vor pleca aceşti copii cu o mamă în seara aceasta acasă?
… Cred că am văzut sau poate, ştiu eu, mi s-a părut… femei care trăgeau de acelaşi copil să-l ia în braţe. O fetiţă a venit la mine. Mi-a întins floarea. Am citit pe pieptul ei: „Vreau la mama!” Pe spate scria: „Vreau la tata!” O fi trimis-o vreo plasatoare la mine? Nu, cred că este mâna Mălinei, cu astfel de femei s-ar schimba multe în ţara asta. Am luat fetiţa în braţe şi n-am mai lăsat-o jos. Am plecat cu ea acasă. Autobuzele au plecat goale, fără nici măcar un copil. M-a costat ceva atunci, femeile de serviciu mi-au spus că trebuie să plătesc gras, că nu au şters în viaţa lor atâta pipi şi caca. Dar am câştigat un război cu mine însumi. Femeile le aveam deja la picioare. M-am pricopsit şi cu o fetiţă de 5 ani, Roxana. De atunci dorm singur, soţia nu se mai dezlipeşte de copil! O lună de zile au vuit televiziunile, presa scrisă. Am fost un erou pe toate paginile de ziare. Am primit la scrisori cât n-au primit toţi actorii şi cântăreţii celebri la un loc! A fost cea mai fericită lună din viaţa mea! Dar şi cea mai tristă. În acel iureş n-am observat când a dispărut Maria. Unde plecase şi de ce aşa pe nesimţite? Am sunat-o în acea seară. Nu a răspuns. Abia peste două zile ne-am întâlnit la sediul partidului. Voia să pară veselă, dar pe mine nu mă înşela. Ceva se întâmplase cu ea. Dintr-o dată îmbătrânise cu zece ani. Mai târziu mi-a povestit tragedia vieţii ei. Mai bine nu mi-ar fi spus-o. De atunci durerea ei este şi durerea mea. Studentă fiind a cunoscut un băiat. S-au iubit, a rămas însărcinată. El n-a vrut copilul. Dacă voia să rămână cu el trebuia să facă într-un fel să scape de sarcină. Trebuiau să înveţe, să-şi facă un rost, nu aveau timp să crească un copil. N-a vrut să omoare prima fiinţă, sânge din sângele ei. A plecat departe, undeva la ţară, la o bunică. Acolo a născut o fetiţă frumoasă. I se rupea inima să renunţe la ea. O familie venită din Australia voia să o înfieze. N-a avut de ales. Îl iubea foarte mult pe Alexandru. Oricum, fetiţa va avea o viaţă frumoasă. Aici nu avea, încă, ce să-i ofere. Mai târziu s-a căsătorit cu iubirea vieţii ei. N-au mai avut copii deşi au făcut tot ce le-a stat în putinţă. El a divorţat pe acest motiv. Ea a suferit un şoc. Nici cu următoarea femeie Alexandru nu a avut copii. A divorţat iarăşi. Aceeaşi poveste. Blestemul îl urmărea. Când si-a dat seama, a căutat-o pe Maria să-şi refacă amândoi viaţa. Femeia nu accepta compromisuri. I-a adus multă durere în viaţă acest om. Deşi îi mai păstra în amintire primul sărut şi travaliul naşterii, n-a mai vrut să audă de el.
Alexandru s-a mai recăsătorit. Cum era de aşteptat, n-a avut parte de copii nici de data asta. S-a dus la o casă de copii şi a înfiat o fetiţă si un băieţel. Voia să se spele de păcate. Asta a făcut-o şi mai tare să o doară pe Maria.
Când m-a văzut cu acea fetiţă în braţe, n-a rezistat, şi-a adus aminte de copilul ei. A stat la pat două zile. I-am înţeles durerea. Foarte bine i-am înţeles-o! Mi-a spus:
– Greşelile din tinereţe, te lovesc la bătrâneţe!
Cred că este adevărat, mare păcat!– Şefu, hai! Te cheamă staful! E groasă rău!
Nici n-am intrat bine că am fost luat pe braţe şi săltat de câteva ori în sus. Când am revenit pe pământ, „golanii” s-au aplecat în faţa mea zicând în cor:
– Să trăiţi domn preşedinte!
– Lăsaţi mişto-ul băieţi, că nu-mi arde de glumă!
– Auzi la el! Eşti primul preşedinte care nu are numele cu sufixul escu! Acest sufix la preşedinţi a fost ca un blestem pentru noi, românii!
– Ce tot spuneţi voi aici?
Au început să sară dopuri de la şampanie. Am înţeles că am câştigat alegerile. N-am simţit nicio bucurie. Maria nu era lângă mine. Unde-o fi acum oare? Toţi se bucurau, turnau în pahare, spumă peste tot. Trăiască Partidul truditorilor de ţară! Am luat o cupă de şampanie în mână. Toţi strigau:
– Un toast, un toast!
– Băieţi, am început eu mai trist ca niciodată, ştiţi ce ne aşteaptă?
– Nu contează! Nu contează! au strigat toţi în cor, ciocnind apoi cupele de şampanie.
– Ba contează! Ne aşteaptă multe drumuri, multe nopţi nedormite şi foarte multă muncă!
Eu atât vă zic: Să dea Domnul să fie bine! Unul pentru toţi şi toţi pentru unul! Am dat şampani peste cap şi m-au luat iar pe sus.
– Trăiască Grig! Trăiască Grig!Mă aruncau până aproape de tavan şi mă prindeau în braţe când eram cât pe ce să ating pământul. Se adunase foarte multă lume: ziarişti, fotografi… cine ştie cine mai era în acel talmeş-balmeş?! Am simţit o durere, ca o arsură, în dreptul inimii. Oare să fie de la şampanie? Nu mâncasem nimic în acea zi, cred că şampania era de vină. Am tras de nasturi până au sărit (curios, parcă am prevăzut asta, primul preşedinte fără nasturi la cămaşă!). Am dus mâna la inimă. Ceva fierbinte mi s-a lipit de palma dreaptă. Am avut timp să văd un lichid roşu. Cred că este o glumă de-a băieţilor. Când m-au lăsat jos, în picioare, o sfârşeală mi-a cuprins trupul. Îmi vâjâia ceva în ureche. Se învârtea totul cu mine. M-am clătinat cu mână plină de sânge. Am auzit ca într-un somn dulce care mă chema la orizontală: Sânge! Atentat! Asasinat! Şi s-a sfârşit. M-am ridicat în sus ca un ghem de aer comprimat, fără culoare, fără miros, fără nimic. Vedeam totul ca pe-o tablă de joc. Lume alergând, sirene de alarmă, poliţie, targă, ambulanţă, doctori, asistente. Frumoase asistente! Urmăream impasibil această agitaţie. Sală de operaţii, pense, foarfeci, bisturiu, sânge, perfuzii, aparate de oxigen, monitoare. Şi dintr-o dată linişte. Foarte multă linişte. Undeva, pe la sediul partidului, se adunase multă lume care striga: “Moarte criminalului! Moarte asasinului!” Oare de ce nu mă interesa?
L-am văzut pe Gelu, bun băiat! Oare plângea el sau şampania? Nu mai contează. O ţinea de mână pe Maria. Asta nu se poate! Ai grijă, dacă te vede nevastă-ta ai încurcat-o! Plangea şi înjura.
– Asta e o ţară blestemată! Nu se poate schimba nimic! Pe lângă faptul că aveam stigmatul de curve şi de laşi, acum l-am mai adăugat şi pe cel de asasini! Suntem de ruşinea Europei! Halal popor!
Vorbeşte cu doctorii. Dau din umeri. Sunt şi ei oameni, până la urmă, au făcut tot ce era posibil în acest caz.
-A fost atins organul vital. Ne pare rău. Nu suntem Dumnezeu!
Maria a rămas singură. Se aşează pe un scaun lângă trupul acel, inert, din pat. Îi apucă palma stângă şi o ţine între palmele ei.
– Nu se poate să-mi faci asta! Nu se poate! De ce te-am lăsat singur? Nu te las să mori! Nu-ţi dau voie, auzi? Îi verifică pulsul şi-i duce palma la gura ei. I-a umplut-o de lacrimi. Cam fierbinţi lacrimile femeii. Vorbeşte singură. Sau ştie ea vreun descântec?
Mă uit în sus. Văd o lumină caldă. Îmi este frig şi vreau să mă îndrept spre lumină. La capăt văd un chip frumos cu o aură mare, aurie. Nu ştiu dacă este bărbat sau femeie. Stă cu braţele deschise ca şi cum ar vrea să mă îmbrăţişeze… Parcă se îndepărtează.
Mă dau de-a dura. Ce uşor sunt! Dacă fac câteva tumbe ajung imediat în braţele acelui chip. O fi înger sau o fi Iisus? În dreapta mea văd nişte braţe ridicate care îmi fac semn că nu! Nu e timpul! E bunica, e şi fratele împuşcat la revoluţie, e şi Mihai! Toţi îmi fac semn că nu! Adică de ce nu? Numai voi să vă încălziţi la sânul lui Avram? Uite-o şi pe…
– Doamne, tu eşti? Unde ai fost până acum? Cum ai dispărut aşa fără să mă anunţi?
– Nu avem timp de discuţii. Mergi şi caută-ţi fiul!
– Unde? Am un fiu şi eu nu ştiu?
– Caută şi-l vei găsi!
Asta-i prea de tot, nu mai am chef să mor! Trebuie neapărat să trăiesc, am multe de rezolvat!
Napi, fratele meu, se apropie de mine. Se ţine cu mâna de abdomen, a fost împuşcat cu şase gloanţe.
– Napi, spune-mi, ştii cine a tras în tine?
– Ştiu, dar nu pot să spun, nu am voie…
– Au fost acei terorişti?
– Mai lasă-mă cu teroriştii voştri! Nu au existat aşa ceva!
– Atunci, securiştii?
– Ce aveţi cu securiştii? Ăia au fost băieţi destepţi, au depus primii armele…
– Atunci… armata?
– Tu ai spus-o, nu eu!
– Hai, spune-mi, soldat sau ofiţer?
– Ofiţer. A tras în noi până s-a înroşit ţeava pistolului mitralieră. Prima dată m-a nimerit cu un singur glonţ. Am căzut pe asfalt cu mâna dreaptă ridicată. Am încercat de câteva ori să mă ridic. De fiecare dată m-am ales cu un glonţ. Nu mi-a acordat nici o şansă de viaţă. M-am rugat pentru sufletul lui, nu ştiu dacă voi putea să-l iert!
– Te gândeşti cumva să-l ierţi?
– Da, trebuie! Dacă nu-l voi ierta nu voi putea pleca de aici. M-am plictisit, vreau să merg mai aproape de Dumnezeu…
– L-ai văzut? Pe Dumnezeu? Cum arată?
– Nu, nu l-am văzut. Abia după ce mă voi întâlni cu ucigaşul meu ne vom prezenta împreună la dreapta judecată. Până atunci…
– Ce faci până atunci?
– N-am voie să spun şi oricum nu poţi înţelege. Totul este altfel aici.
– Ucigaşul tău mai trăieşte?
– Trăieşte. A fost decorat. Vreau numai să-l întreb, ce-a avut cu anii mei tineri? Aveam 26 de ani!
Hai, pleacă, nu mai sta aici!
– O secundă! Lasă-mă să te strâng în braţe!
– Eşti nebun? În care braţe?
– Ai dreptate, frate. Poţi să-mi spui dacă în ţara noastră va fi vreodată bine?
– Ce spui? E foarte bine acum! Dar nu pentru toţi. Tot pentru şmecheri, pentru guvernanţi şi pentru acei care ne-au împuşcat!
– Se poate face ceva pentru poporul de rând ca să trăiască decent?
– E foarte greu. Foarte, foarte greu! I-aţi lăsat prea multă vreme să-şi bată joc de voi. E prea târziu!
Mafia e foarte puternică.
– Deci… totul e zadarnic?
– Ar fi o soluţie… dar e foarte greu de pus în aplicare. Numai dacă vă prindeţi de mână, toţi românii adevăraţi. Să faceţi un cerc pornind din centrul ţării şi să-l lărgiţi până la graniţe. Pe măsură ce lărgiţi cercul să-i împingeţi pe ticăloşi până îi daţi afară din ţară. Să plece acolo unde au conturile furate de pe urma muncii voastre. Ce spui?
– Cred că este foarte greu, dacă nu, chiar imposibil.
– Şi încă ceva. Pentru voi, românii, nu ţine cu preşedinţia. Treceţi pe monarhie! Regele are onoare, inimă şi sânge nobil, de om adevărat! Cu preşedinţii v-aţi convins. Unul mai rău decât celălalt. Hoţi şi pungaşi… mincinoşi şi perverşi!Mă frige ceva. Mă uit în jos. Sunt lacrimile fierbinţi ale Mariei. Sărmana Maria! Iar vorbeşte singură.
– Nu trebuia să te las singur! Eu sunt vinovată! Ţara asta, Doamne, chiar ai blestemat-o? Îndură-te de acest popor, lasă-i măcar această şansă! Te implor! Cum poţi să fii atât de rău? Mi-ai luat copilul, mi-ai luat bărbatul, acum îmi iei şi preşedintele? Îmi iei toată munca mea? Te urăsc! Te urăsc! Nu eşti un Dumnezeu bun! Te joci cu oamenii cum vrei tu! Te-ai jucat cu viaţa mea! Te urăsc! Te va urî un popor întreg! Ne-ai chinuit atâta amar de vreme, ce ai cu noi? Cu ce sunt alţii mai buni?
S-a auzit o bubuitură ca de tunet. Clădirea spitalului s-a cutremurat. Maria mă frigea pe trup cu lacrimile ei, dar nu contenea să-l certe pe Dumnezeu.
– Nu-mi este teamă de tine! Nu-mi este teamă de Iad! Mă tem de Raiul tău, răule! Eşti un rău! Cum poţi fi chiar atât de rău?
M-a cuprins un frig de groază. Dintr-o dată, ca o minge spartă, m-am dezumflat; tot aerul din mine s-a scurs într-un şuvoi în acel trup pe care stătea Maria şi-l încălzea cu sânii ei. A tresărit. Şi-a pus mâna pe inima mea.
– Bate! Bate! Doctore! Ştiam că n-ai să mori, preşedintele meu! N-ai să mori niciodată! Nu-ţi dau voie să mori, doar după mine! Doamne, eşti cel mai bun! Te rog să mă ierţi, eşti cel mai bun Dumnezeu pe care îl cunosc!
Am început să clipesc, greu, dar clipeam. Maria striga:
-Deschide ochii! Acum! Deschide-i!
I-am deschis. Simţeam o durere sub pântece. Trăiam! Asta era important. Încă nu vedeam bine. Între gene se adunaseră câteva perle, lacrimile celui mai bun preşedinte pe care l-ar fi avut România vreodată! -
Demoiselle-Delerium. spune:
Propriul stapan
Stau picior peste picior, ranjesc la omul din fata mea ca un lup in fata oii. Tigara fumega intre degetele mele si se dizolva in aerul sinistru. “Crezi ca viata e atat?” il intreb, iar el pierdut intreaba “Atat cat?” – “Atat cat sa te miri de ce te-am creat in mintea mea, si sa imi raspunzi la intrebari cu alte intrebari”
Mirosul de mucegai din incapere imi indica un sictir total si o neglijenta enorma in creatia incaperii. Pur si simplu n-am chef sa o fac placuta. Confortul ucide nevoia, automat starea de creatie.
“De indata ce gandesc, si vorbesc cu tine, consider ca sunt reala De altfel, daca eram imaginarul puteam fi atat de introspectiva sa stiu exact cine sunt.” Ma amuz. Gandesc ca este in firea umana sa fie razvratit impotriva ideii ca e creatia cuiva. Dar nu cred ca as fi putut crea o fiinta umana de sine constienta, abila de a-mi raspunde in raspar, decat daca nu cumva imaginar sunt eu cea clonata Asta o sa fie dificil, sa ma contrazic cu cineva care stie perfect ce gandesc…“Ce te face sa crezi ca nu esti tu produsul imaginatiei mele, de indata ce esti la fel de constienta ca si mine?”il aud continuand. Ma uit chioras la el si-mi zic ca-i culmea. E imposibil sa fiu capabil de asa ceva, in imaginatia mea sunt stapana, sunt proprietara gandurilor mele.
Si inainte sa apuc sa mai balmajesc ceva, el se ridica si iese pe usa. Ma gandesc ca am scapat de el, asa ca ma ridic, imi indrept tricoul si ma indrept spre usa, dar cand sa pun mana pe clanta, in locul usii apare zid… Si totul se cufunda in intuneric
-
-
George Bulai spune:
Asteptati degeaba!
Intr-o tara desfranata
In care munca nu-i platita
Toti vor sa ti-o trag-odata
Mai ales… clica nesimtita! -
Oriana Manda spune:
Nu veau sa fiu prea insistenta, dar mai putin si se termina si a doua saptamana de asteptare..Se mai dau totusi premiile?
Alexandra Circiu spune:
28 June 2011 | 9:34 am
Nu am avut eu experiente atat de speciale ca in romanul respectiv, dar ar fi multe intamplari ciudate de-a lungul timpului, cu vise palpitante si intamplari aiurea… :)
O intamplare foarte ciudata dintr-o noapte: eram la un concurs de info… si eram plecata din oras 3 zile, dormeam la un camin… si se pare ca atunci am aflat ca sunt somnambula… mi s-a povestit ca m-am trezit noaptea si am inceput sa ma plimb prin camera, am vorbit cu colegele si de asemenea chiar am fost in oras :)) si de dimineata m-am trezit tot in pat, doar ca nu-mi aminteam absolut nimic :d
nu stiu cat e de special dar asta mi-am amintit mai interesant :)