Anul apariției: 2016

Regizor: James Bobin

Distribuție: Mia Wasikowska (Alice), Johnny Depp (pălărierul), Anne Hathaway (Regina Albă), Sacha Baron Cohen (Timpul), Helena Bonham Carter (Regina Roșie – Iracebeth)

Notă: 7/10

Gen:  American fantasy adventure film

Rezumat: Pornind de la textul lui Lewis Carroll, filmul reia povestea lui Alice, plasând-o de data aceasta într-un univers al ceasurilor și al oglinzilor, unde Timpul e în egală măsură tiran și îndrăgostit naiv. Din cauza unui conflict absurd cu tarte și cruste ascunse sub covor, printr-un ciudat efect al fluturelui, familia Pălărierului Nebun a fost condamnată la moarte, asta până când un Johnny Depp hiper-machiat are o intuiție – familia lui trăiește și Alice e singura capabilă să călătorească în trecut și să-i salveze. Nici nu vă imaginați cu câte furnici au trebuit bieții oameni să-și împartă atâția ani pâinea.

Cartea de povești și marele ecran

Când un regizor transferă un text pentru copii în sala de cinema, pericole dintre cele mai neașteptate apar la tot pasul. Chiar și sub umbrela Disney, un public cu vârste mici e pretențios, ușor de distras și, la răstimpuri, minuțios de critic. Strategia regizorului e una profund vizuală, împachetând povestea în decoruri superbe, stilizate, cu nuanțe vibrante și aer idilic, dar firul narativ e de multe ori implauzibil, edulcorat și subordonat structurii tipice unui film de Crăciun – personaje care fug care încotro, mici lupte de putere, furtună pe mare ameliorată din senin, sărituri curajoase printre ceasuri uriașe, apocalipsă ruginie și dezastru iminent soluționat ca prin minune, printr-o norocoasă scânteie electrică.

Exceptând aceste rezolvări narative artificiale, Johnny Depp este înduioșător – machiajul îi reflectă stările de spirit, pălind sau aprinzându-se în funcție de emoția dominantă, ochii sunt mari și iscoditori, gesturile bruște și vocea uneori peltică. Declanșând întreg conflictul din film, Pălărierul Nebun este personajul-liant, cel pentru care Alice părăsește temporar rețeaua socială complicată din Londra, cel care unește tematic cele două filme (2010/2016), cel care întreține conversații duble cu Timpul atunci când Alice călătorește precipitată prin alte dimensiuni, în câteva cuvinte „gazda” pestriță a întregii narațiuni.

Când replicile întrec orice așteptări

La o așa poveste de familie, dizolvată până la clișeu, aproape că simți instinctiv că vei fi dezamăgit de scenariu, de data aceasta însă Linda Woolverton face din povestea lui Alice un prilej dublu de reflecție - notează în grabă prejudecățile societății londoneze în privința rolurilor de gen (cu un pretendent refuzat care strâmbă din nas la ideea de căpitan cu fustă) și strecoară în replicile personajelor calambururi numeroase legate de timp. Un personaj în carne și oase, profund materializat, cu palatul, iubita și capriciile lui, Timpul devine ușor de ridiculizat, ușor abordabil, un prieten un pic malefic, un pic naiv, care în final te vrea și aproape, și departe, și viu, și mort, acel gen de paradox light, suficient cât să intrige, dar pe care n-ai cum să-l iei prea în serios. Efectul acesta atenuant e ceea ce în final rămâne după ce ieși din sala de cinema – Linda Woolverton te convinge să nu te încrunți la ceas, eventual să te strâmbi în joacă, înfiorându-te în același timp la gândul că la momentul potrivit, ceasul tău va fi suspendat în galeria imensă din palatul ciudatului cu gât mecanic și bonetă de piele.

În concluzie, dacă Alice v-a făcut copilăria mai frumoasă, dacă vreți să o vedeți fermă, departe de imaginea aceea veche cu guleraș alb și rochie albastră, manevrând un vas ca un marinar experimentat, mergeți la cinema. De asemenea, dacă vreți să vedeți o pisică grasă și sarcastică, vă repet: mergeți la cinema, dar dacă aveți chef de o capodoperă cu aer ludic…. reorientați-vă, acesta e un film de famile ușor, cu glazură vizuală delicioasă, fără prea mult conținut, dar plin de viraje spectaculoase.