Titlu: Fiicele pictorului
Autor: Emily Howes
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Carmen Pațac
Numar pagini: 392
ISBN: 978-606-097-649-3

Romanul de debut al autoarei britanice Emily Howes este inspirat de personaje reale: pictorul Thomas Gainsborough și familia sa - soția, Margaret Burr, și cele două fiice, Mary și Margaret/ Molly și Peggy. Pornind de la aceste figuri de secol optsprezece, Howes construiește o poveste tandră și melancolică despre libertate, identitate și felul în care viața ne poate fi prinsă între ceea ce se vede și ceea ce rămâne ascuns.

Fiicele pictorului urmărește destinele celor două surori Gainsborough de-a lungul anilor, dar nu este doar un bildungsroman. Are o structură atât de echilibrată, încât ai senzația că citești o trilogie comprimată într-un singur volum: copilăria, adolescența și maturitatea acelorași personaje.

Copilăria lui Molly și Peggy, se petrece într-un orășel mic din Anglia, plină de libertate, în natură și sub privirile părinților; o lume în care totul pare posibil. Odată cu mutarea la Bath, „orașul plăcerilor”, fetele descoperă intransigența convențiilor sociale. Sub strălucirea lui, Bath e un oraș sufocant, plin de reguli și aparențe; casa “ca un tort glazurat” devine o colivie bogat decorată, iar viața lor un spectacol care trebuie jucat fără greșeală.

“E sâmbătă după-amiaza. Sfârșit de august, aerul e fierbinte și nemișcat în casa cu obloanele trase. Și tata începe să picteze ceva, începe să picteze pe cineva.

Ușa atelierului este deschisă. Este liniște. Molly și cu mine umblăm de colo până colo, sperând să fim văzute.”

Pe măsură ce înaintează spre maturitate, orizontul lor pare tot mai îngust. Toate drumurile duc spre același final „respectabil”: o căsătorie bună, o existență liniștită, o renunțare tacită la visurile tinereții. E momentul în care se stinge speranța, iar lumea lor se aplatizează sub greutatea așteptărilor.

Pe tot parcursul romanului plutește ideea de dualitate - între viața publică și cea privată, între ceea ce ești și ceea ce trebuie să pari. Portretele pe care Thomas Gainsborough le face fiicelor sale în diferite momente, de pildă, par gesturi de dragoste paternă, dar sunt și instrumente de autopromovare, de a atrage clienți. Figurile din tablouri sunt două avataruri, două simboluri în care fetele nu se recunosc, niște măști menite să cosmetizeze adevărul.

Peggy, fiica mai mică și cea care povestește, se simte prinsă între imaginea idealizată din tablouri și propriul ei adevăr, imperfect, dar viu. Simte intuitiv încă din copilărie că nu va fi niciodată atât de cuminte, curată și perfectă ca fetița pictată de tată ei. 

Tatăl, respectabilul artist de curte, trăiește și el această ruptură: portretist de nevoie, dar peisagist din vocație, suportă un șir nesfîrșit de chipuri pentru a putea trăi. Ca să nu mai spunem că reputația lui trebuie să rămână nepătată pentru a putea fi primit în casele bune din Bath, dar el este un petrecăreț, un om pasionat de muzică, căruia îi place să piardă vremea cu prietenii, și, până la urmă, așa cum se autocaracterizază, “un afemeiat”. 

Iar mama, Margaret Burr, femeia care ține casa cu mână de fier, o ființă eminamente practică, poartă în sine o fantezie a nobleței, o legendă personală care o face să viseze la altceva. Dar vă las să descoperiți povestea originii lui Margaret Burr intecalată în firul narativ principal al cărții.

Cea mai tulburătoare figură rămâne Molly, sora cea mare, fragilă și imprevizibilă. Carte indică spre un soi de dezechilibru psihologic, dar eu am preferat să înțeleg că în jurul ei se adună toate tensiunile familiei, toată încordarea care plutește în aer și pe care ea nu o poate suporta. Are izbucniri de energie, momente de abandon total, episoade maniacale și de somnambulism. 

În contrast, Peggy, sora ei mai mică, e cea care încearcă să țină totul în echilibru, să-i mulțumească pe toți, să-și protejeze sora, să respecte regulile. Doar că în adâncul ei mocnește o nevoie de independență, o dorință de a fi mai mult decât „fiica” sau „sora cuiva”, iar pentru o femeie din secolul al XVIII-lea, o astfel de dorință e aproape un act de revoltă…

“Cu coada ochiului o văd în picioare, mișcându-se de colo-colo, răsucindu-și mâinile întruna și frecându-și-le de partea din față a fustei. Începe să se agite, îmi dau seama. Va trebui să mă duc s-o liniștesc. Va trebui să las iarăși ce fac acum, și să mă duc s-o liniștesc, s-o mângâi pe păr, dar deocamdată sunt așa de obosită de toți și de toate și așa de furioasă, așa de furioasă pe ea pentru toată nevoia ei de mine, încât nu mai vreau să fac nimic. Vreau, așa cum îl aud pe tata strigând când bea, să se ducă naibii.”

Emily Howes scrie cu o sensibilitate aparte, cu o atenție pentru detalii picturală, cum altfel. Fiicele pictorului nu e un roman al întâmplărilor spectaculoase, ci al emoțiilor care se adună în tăcere. E o poveste despre libertatea pierdută, despre căutarea identității și despre ceea ce rămâne din tine atunci când lumea îți cere să fii altcineva. Despre cum e să trăiești în umbra unui portret perfect, în timp ce în tine totul se mișcă și se destramă.