Titlu: Sora Mariei Antoaneta
Autor: Diana Giovinazzo
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2023
Traducere: Edith Negulici
Numar pagini: 416
ISBN: 978-606-43-1674-5

Citind această carte, mi-am reamintit cât de mult îmi place, de fapt, ficțiunea istorică. Apoi, m-am întrebat cât de multă ficțiune este în această carte, fiindcă viabilitatea multor întâmplări din această carte nu poate fi pusă la îndoială. Cred că prin ficțiune istorică ar trebui să înțeleg – zic cred – prezentarea faptelor reale într-o formă centrată pe personaj - prezentându-se efectiv cum a mers și a dres și a făcut și a vorbit un personaj? Nu? Oricum, Sora Mariei Antoaneta a fost o carte care chiar m-a surprins și, pe alocuri, m-a amuzat și emoționat teribil.

Cred că Diana Giovinazzo a cercetat și s-a documentat foarte mult înainte de a scrie cartea, fiindcă a reușit să redea foarte detaliat și foarte convingător multe întâmplări istorice. De la povestea spusă și până la a reitera culoarea locală, atmosfera și, în esență, perioada respectivă, am simțit că citesc ceva autentic, ceva bine scris și extrem de plăcut, care mi-a creat o stare de bine! O stare de bine care m-a ținut mult timp după ce am terminat cartea.

Diana Giovinazzo ne spune povestea Mariei Carolina Charlotte, care devine Regina „celor Două Sicilii”, după căsătoria (forțată, bineînțeles) cu Ferdinand I, în locul surorii sale, Josepha, care moare răpusă de variolă. Căsătoria urma să aibă loc ca parte a alianței cu Spania. Pentru a salva alianța austro-spaniolă, tatăl lui Ferdinand solicită ca fiul său să se căsătorească cu o altă soră – Maria Carolina Charlotte. Încă de mică, Charlotte a avut o relație foarte bună cu sora ei, Antoinette, pe care pur și simplu o adora, o diviniza. În schimb, Maria Tereza a Austriei decide să facă în așa fel încât să le despartă. Dar ele găsesc o modalitate de a comunica – și o fac prin scrisori.

Tocmai din acest motiv, majoritatea capitolelor se încheie cu scrisori pe care Maria Antoaneta i le trimite lui Charlotte – scrisori în care îi prezintă viața din Franța (din ce în ce mai haotică), îi spune povești mai mult sau mai puțin amuzante, îi dă sfaturi de viață. Era relativ comun ca în acea perioadă căsătoriile să fie aranjate din considerente pur politice – alianțe, menținerea păcii și altele. Dar, oare, cum poate o tânără regină să țină totul sub control și să evite conflicte, să facă pace într-o țară dezbinată?

Sora Mariei Antoaneta este genul acela de carte „de stare”, care, deși îți oferă informații istorice pure, are și un ceva care animă lectura, care îi dă o anumită dinamică. Mi-a plăcut schimbul de scrisori dintre cele două, întâmplările, modul în care Diana Giovinazzo a reușit să mă introducă în lumea curților regale, să scoată la iveală comploturi, modurile prin care „mai marii” făceau uz de numele (și implicit puterea) lor, de rangul avut.

O carte despre sacrificii, despre bucurii și despre tragedii, despre pierderile Mariei Carolina Charlotte – pierderea copiilor, a locului său, și, astfel, parcă a puterii de a mai fi vreodată fericită. Cu ajutorul ei, sau poate chiar prin ea, s-a scris o lecție de istorie, s-a scris despre putere și sacrificiu și devotament și dăruire. Diana Giovinazzo aduce la lumină, într-o formă estetică fără cusur, o poveste care sunt sigur că va vrăji mulți, mulți cititori. Revolte politice, execuții regale, alegeri care au puterea de a zdruncina în totalitate societatea – cartea aceasta reușește „să înglobeze” totul într-o lectură care are peste 400 de pagini, dar pe care pur și simplu am devorat-o. Chiar v-o recomand cu foarte mare încredere, mai ales dacă sunteți fani ai genului!

Text scris de Andrei Cioată.

• Plusuri

  Diana Giovinazzo a reușit să mă introducă în totalitate în societatea contemporană cărții, cu toate obiceiurile ei, prin descrieri fidele ale spațiilor, locurilor, obiceiurilor. Mai mult decât atât, deși romanul are și o semnificativă componentă politică, a reușit să redea toate acestea într-un mod care nu a îngreunat desfășurarea acțiunii, ba chiar a fluidizat-o, a reușit să îi dea un plus de savoare. Au fost multe fragmente care m-au emoționat, în special scrisorile dintre Maria Carolina Charlotte și sora sa, Maria Antoaneta.

• Minusuri

  Nu știu de ce, dar titlul, într-o oarecare măsură, mi se pare ușor neinspirată. Probabil, mă gândesc că istoria a pus-o „în umbra” Mariei Antoaneta pe Maria Carolina Charlotte (așa-zisă „Maria Carolina a Austriei”), deși cele două au avut o relație deosebit de strânsă. În rest, nimic altceva.

• Recomandari

  A se citi mai ales de cei care sunt cât de cât familiarizați cu această parte a istoriei. Eu, unul, nu am fost, însă după finalizarea lecturii am simțit că mi-am îmbogățit, măcar puțin, cunoștințele istorice. În egală măsură, cred că ar trebui citită în tihnă, fără grabă, pentru a înțelege mult mai bine anumite lucruri din carte (mie, unul, cred că mi-a zburat pe alocuri gândul în altă parte, pentru că la un moment dat am fost nevoit să recitesc 2 capitole pentru a-mi da seama cum s-a ajuns într-un anumit punct).