Tot şi Nimic

Titlu: Haralamba
Autor: Ion Mărculescu
Rating:

Editura: Trei
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 220
ISBN: 978-973-707-618-2

A fost odată ca niciodată un el şi o ea, ȋn cazul de faţă, un Haralambie şi o Haralamba … cam aşa ȋncep să se depăne poveştile ce le citim, nu? De mai bine de 2000 de ani citim şi scriem cărţi despre dragoste, destin sau vicisitudinile vieţii, cărţi ce abordează teme arhicunoscute, sau care zugrăvesc o parte din societatea ȋn care trăim. ,,Creaţia este o bâlbâială ȋn faţa lui Dumnezeu”, ne spunea Marin Sorescu, o creaţie umană, imperfectă, ce se repetă şi se rescrie de la o generaţie la alta. Ȋn cazul lui Ion Mărculescu, creaţia devine deconstrucţie - a tot ceea ce numim ,,literatură clasică” -, un experiment cu forma romanului – sau ce mai rămâne ȋn final din el – o joacă ȋntre realitate şi ficţiune, unde majoritatea temelor sunt aduse la stadiul de … nimic. Şi dacă Totul devine Nimic, unde ne mai regăsim, ce mai scriem, ce mai citim?

„Poţi să vorbeşti, am zis eu, sau chiar poţi să scrii un roman despre tot şi nimic. Aşa ceva poate fi chiar un program literar! Să scrii despre tot şi să nu spui nimic, să scrii despre nimic şi să spui tot. Să spui tot despre tot şi nimic despre nimic. Să nu spui nimic, dar prin asta să spui tot. Să nu spui nimic şi nimic să rămână.” (38)

Mărculescu ȋncepe să scrie iniţial despre tot: de la istoria omenirii, Adam şi Eva, cel de-al doilea război mondial şi evreii din ţara noastră, până la realităţile cotidiene din România, industrializarea Americii, trivialităţile prezentate de mass-media, problema câinilor vagabonzi sau relaţia dintre soţ şi soacră. Ȋn acest tot, scriitorul scoate orice element care ar fi putut da o coerenţă propriei scrieri, se introduce pe sine ȋn ficţiune, ȋmbrăcând totul ȋn puternice nuanţe de jurnal, inserând adeseori replici ca: “aici ar trebui să mă opresc un pic şi, aşa cum e obiceiul când scrii o poveste, să fac nişte descrieri despre natură, despre cum era vremea, soare, cald, lumină, lumea care se plimba bezmetică dintr-o parte ȋn alta etcetera etcetera. Artificii scriitoriceşti, lălăieli ca să lungească povestea. Chestiile astea pe mine mă enervează.” (49)

Planurile se schimbă din mers, iar de la ȋnceput până la final totul stă sub semnul nimicului, al haosului şi al unei nebunii artificiale. Realitatea este stoarsă de bucurii, iar cotidianul e prezentat ȋn frânturi, presărat cu obsesii, cu episoade dintr-o Românie pitorească, fără ca ceva concret să dea o cursivitate naraţiunii.

Oricât de ingenioasă ar părea această joacă a lui Mărculescu sau diversitatea temelor abordate, ȋn ceea ce priveşte stilul şi limbajul, lucrurile stau cu totul altfel. ,,Cel de-al treilea picior”, ca să folosesc o metaforă a cărţii, pare să lipsească aici. Experimentul este dus la extreme ȋntr-un limbaj neşlefuit, liniar, cu un vocabular redus, ȋntr-un stil agasant, metalic, care deranjează, şi care rămâne la fel şi atunci când se vorbeşte despre gelozie ca ,,o treabă bengoasă” (19), şi atunci când ni se descrie moartea unui om.

Pentru cei interesaţi ȋn intrigi sau ȋn acţiunea romanului, Haralamba va fi mereu o carte de evitat. Pentru cei care ȋnsă sunt interesaţi de evoluţia literaturii, de proza dusă la extreme, sau de postmodernism, (anti)romanul acesta poate răspunde la câteva ȋntrebări legate de direcţia literaturii din zilele de azi … Ce mai putem scrie nou? Poate fi oricine scriitor? Cât de departe putem merge ȋn dorinţa noastră de a explora noi teritorii? Cât de important e stilul ȋn ficţiune? Cât de mult putem merge dincolo de linie? …