Titlu: Toate familiile fericite
Autor: Carlos Fuentes
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Eugenia Alexe Munteanu
Numar pagini: 366
ISBN: 978-973-669-923-8

Titlul cărţii lui Carlos Fuentes nu ar putea păcăli pe nimeni- chiar dacă nu te gândeşti imediat ce îl auzi la vorbele lui Lev Tolstoi din Anna Karenina, cu siguranţă îţi dai seama că Fuentes nu ar fi putut găsi atâtea familii fericite încât să scrie o carte. Desigur, o discuţie despre gradul de nefericire (mai mic sau mai mare) al familiior ar fi inutilă, e clar că unora le merge mai bine decât altora. La fel de clar este că fiecare are micile ei probleme şi deci este imposibil să nu remarci ironia din titlu.

Prin urmare ştiam că nu voi citi despre întâmplări tocmai pozitive. Dar speram ca autorul să construiască totuşi ceva frumos- în stilul esteticii urâtului, bineînţeles. Până la urmă nici Anna Karenina nu este o poveste neapărat fericită şi totuşi este o capodoperă. Deci s-ar fi putut întâmpla la fel şi cu cartea despre care vă vorbesc azi.

Din păcate cred că stilul multor scriitori contemporani intră în conflict cu ataşamentul meu faţă de clasici. Spuneţi-mi că sunt nebună (dacă chiar credeţi asta) însă cred că oricine poate înşirui fraze puţin coerente şi fără semne de punctuaţie. Ia jurnalul oricărei puştoaice care trece printr-o criză sentimentală şi ar trebui să ai o capodoperă, conform principiilor literaturii contemporane, nu? Sau, schimbând modul de exprimare, ia orice bloc de text în proză, apasă pe enter de câteva ori la întâmplare şi ai o poezie, nu?

Cam la lucrurile acestea m-am gândit eu citind cele 16 povestiri şi poeziile care le despart. O colecţie de cerşetori, adulteri, copii care repetă greşelile părinţilor, fraţi care se trădează unul pe altul, oameni violenţi , victime perfecte, copii fără nici o şansă (şi adulţi care refuză orice şansă); de poveşti pline de frustrări, tristeţe, remuşcări, violenţă, răutate; de personaje aproape goale de raţiunea care ne plasează în vârful lanţului trofic şi de înstinctul de supravieţuire pe care l-am moştenit într-o oarecare măsură de la necuvântătoare. De personaje umane doar prin prisma faptului că greşesc nu şi prin a aceluia că sunt conduse de sentimente pozitive.

Avem deci prea-menţionatele ştiri de la oră 17:00, unde dacă mă uit s-ar putea să găsesc mai mult de 16 poveşti de felul acesta. Prin urmare, dacă temele abordate nu sunt originale, stilul ar fi trebuit să compenseze, nu? Adică autorul ar fi trebuit să ia subiectele şi să construiască ceva... frumos. Pentru că, aşa cum văd eu problema, talentul, valoarea unui scriitor care vorbeşte despre viaţă, se vede mai ales în felul în care îşi construieşte povestea şi mai puţin în tema abordată, ale cărei variaţii se întâlnesc la tot pasul.

Stilul lui Fuentes în Toate familiile fericite este original, asta vă pot spune. Însă în acelaşi fel în care este original şi jurnalul puştoaicei despre care aminteam mai sus. Treceri de la un plan la altul numerotate, blocuri întregi de text, dialoguri fără noimă, fraze scurte şi incomplete. Inovator, da, dar valoros?

Ce reuşeşte să facă acest scriitor reprezentativ pentru "boom-ul hispano-american” este o satiră la adresa societăţii (şi aş spune şi la adresa situaţiei politice). Înfăţişează lumea aşa cum este ea acum, la fel ca o emisiune de ştiri. Este crud şi refuză cosmetizarea.

Însă ce mai reuşeşte să facă este să îţi pună răbdarea la încercare. Răbdarea de a dezlega iţele naraţiunii sale şi mai ales de a suporta personajele din povestiri- genul acela de oameni pe care n-ai vrea să îi întâlneşti, de teamă să nu te contamineze cu defectele şi minusurile lor. Genul acela de oameni de care de cele mai multe ori ne prefacem că am uitat, pentru a nu ne strica fericita duminică în familie.