Scris de Iulia Dromereschi • 26 September 2018 • in categoria Lit. contemporana, Roman de dragoste, Psihologie/Sociologie
Hotărât lucru, cărțile cu un pronunțat caracter psihologic nu sunt, neapărat, preferatele mele. Partea bună este că există, cu siguranță, mulți cititori care le apreciază, și aceasta este o carte croită pe măsura lor. De altfel, am înțeles motivația din spatele scrierii, în urma unui interviu foarte complex cu autorul, care poate fi citit AICI. Cred, deci, că experiența acestei lecturi îi poate ajuta pe toți cei care au decis să ia calea auto-descoperirii și doresc să investească în dezvoltarea personală.
Trei cuvinte, cinci minciuni este traducerea din limba franceză a primei cărți scrise de Michel Stanovici, autor francez încă legat de România nu doar prin tatăl său, cetățean român fugit din țară în timpul regimului comunist. Decepționat în dragoste, a ales să scrie ca metodă terapeutică, înfruntând orice prejudecăți legate de exprimarea liberă la persoana întâi sau la expunerea vieții personale, fără urmă de pudibonderie.
Ce-i drept, veți regăsi în carte personaje deloc obișnuite. Pentru mine, de exemplu, ideea că acestea există pare, mai degrabă, desprinsă dintr-un scenariu de film. Discutăm despre o lume diferită de cea „obișnuită”, în care se învârt oameni de afaceri, de artă și de o societate pentru care escapadele în locuri exotice sau sesiunile exorbitante de cumpărături sunt la ordinea zilei. Protagonista, Anaís, apare brusc în viața autorului și îi zguduie existența din temelii. În urma unei relații cu suișuri și coborâșuri mult mai spectaculoase și mai dramatice decât cele ale unei relații „obișnuite” (aici voi ruga să îmi fie scuzată repetarea obsesivă a termenului, datorată, din nou, faptului că nici mediul și nici personajele nu fac parte din universul meu de zi cu zi), autorul constată că are nevoie de terapie, și – cel puțin pentru mine – adevăratele revelații încep abia odată cu această decizie.
Capitolul „Ieșirea din ceață”, plasat spre finalul cărții, este cel mai autentic. Conceput sub forma unei liste de concluzii trase de autor în urma ședințelor de terapie, poate reprezenta o inspirație pentru public, în sensul identificării și parțialei înțelegeri ale unor purtări dificil de încadrat în tipare. Practic, autorul învață să recunoască frecventele schimbări de dispoziție, înclinațiile exagerate și dorința absolută de afecțiune și control ale fostei sale iubite drept „simptome” ale unor traume și tulburări interioare. Nu afirm, nici pe departe, că acestea ar putea fi literă de lege, însă, din punct de vedere psihologic, sunt cel puțin interesant de explorat.
Mai important mi se pare impactul pe care îl are această relație spectaculoasă asupra celor doi copii ai naratorului. El însuși a declarat, în diverse interviuri, că a fost unul dintre cele mai dificil de abordat aspecte ale scrierii cărții, fiindcă ambii săi copii erau minori, și fiindcă relația lor cu Anaís a fost una profundă, care i-a marcat. Aș menționa și acest punct drept semnificativ în lectură, poate mai mult decât exclamațiile provocate de stilul de viață și de întorsăturile bruște ale vieții personajelor. În fond, într-o lume actuală, în care se discută tot mai mult și mai vehement despre parenting și educație, ideea de a monitoriza cu grijă relațiile pe care le dezvoltă copiii și oamenii pe care îi aducem în viața lor este una care ar trebui să suscite un interes maxim.
Salut curajul lui Michel Stanovici în a-și pune viața pe tapet și îmi manifest, din nou, curiozitatea, cu privire la pașii pe care îi va face în viitor. După o poveste atât de puternică, va mai scrie, oare? Și, dacă da, despre ce? Până la aflarea răspunsurilor, citiți cartea și încercați să desprindeți esența, dincolo de turbulențele afective și sociale cu o concentrație extrem de ridicată într-un număr de pagini invers proporțional cu intensitatea lor.
Este una dintre acele cărți care te fac să meditezi asupra propriei vieți, și poate chiar îți oferă unele răspunsuri, fără a fi necesar să apelezi la tomuri cu termeni încărcați sau la asistență terapeutică proprie.
Dificultatea relaționării cu personajele, sau/și a înțelegerii unei lumi ale cărei standarde nu prea corespund cu ale tale.
Celor aflați în căutare de răspunsuri, celor care doresc să vadă cum poate scrisul să servească drept terapie, celor care studiază subiectul tulburărilor emoționale și manifestările cvasi-patologice ale unor tare și traume survenite încă din copilărie.
Copyright ©2011 Bookblog.ro
Rodica Gavril spune:
7 January 2019 | 9:48 am
Îmi place analiza Iuliei – este exact ce trebuie, nici prea amănunțită, dar nici superficială – așa încât voi încerca să mă apropii și eu de acest gen, nici pentru mine unul preferat. Recomand și interviul, este foarte interesant!